Şi fără privirea aceea – pe care numai într-o epuizare a resurselor de convingere o putea folosi un om bine-crescut cum era inginerul Fodor – Sânziana, pentru care calitatea de om a fiecărui pacient n-avea nevoie de nici un adaos, i-ar fi spus inginerului Fodor aceleaşi lucruri. Îi spusese deci că era de mirare, pentru ea ca medic, cum de pacienta mai trăia.

  — Doamnă doctor, dumneavoastră n-o puteţi opera?

  — Şi cine să fie mâna a doua?

  — Un medic ca şi dumneavoastră.

  — Domnule inginer, nici anestezist nu s-ar găsi, îi spusese Sânziana, explicându-i cu o privire-ntristată, ca un lamento pentru curajul mort al colegilor ei, ceea ce nu-i explica prin vorbe.

  — Ce mă sfătuiţi să fac?

  Sânziana dăduse din umeri, dar nu de gesturi de spălat pe mâini avea omul acela nevoie.

  — Aţi avea de făcut un lucru: să vorbiţi astăzi cu un chirurg din alt spital s-o primească, iar mâine să veniţi, şi-nvingându-vă politeţea să vă certaţi furcă aici şi s-o luaţi cu tam-tam şi s-o duceţi dincolo. S-ar putea ca-n faţa unui scandal, „profesorul” să-şi ia inima-n dinţi şi s-o opereze.

  — Doamnă doctor, credeţi că dacă cineva ar vorbi cu profesorul Voicu Marin, iar dânsul ar interveni pe lângă profesorul Verzeu… propusese inginerul Fodor o soluţie delicată, conformă firii sale.

  Sânziana făcuse un semn din cap cu care anula eficienţa unei asemenea intervenţii.

  — Dar dacă profesorul Mitrăchel ar interveni…

  — El da, pentru că profesorul Verzeu îi este obligat. Domnule inginer, nu uitaţi să-i explicaţi profesorului Mitrăchel cât de gravă e situaţia. Aţi fost prea delicat pân-acum şi e un vers celebru: c'est par délicatesse que j'ai perdu ma vie. E dreptul nostru să facem ce vrem cu viaţa noastră, dar cu viaţa altuia, când acel altul mai are şi doi copii… i se păru necesar Sânzienei să-i atragă atenţia inginerului Fodor care, după părerea ei, se-arătase inadmisibil de credul faţă de diagnosticul profesorului Verzeu cu-ale cărui explicaţii succinte – „Oxford like” – „fiţi liniştit, nu e nimic grav”, se mulţumise ca un prost. În sinea ei, Sânziana judeca foarte aspru oamenii şi faptul că nu le-o spunea-n faţă era doar rezultatul educaţiei şi, mai mult decât atât, al perfectei stăpâniri de sine.

  Cu un an în urmă, doamna Verzeu, bolnavă de-un cancer genital, devenise pacienta profesorului Mitrăchel. În serviciul profesorului Mitrăchel, la loc de cinste se afla un anatomopatolog, cumnat cu inginerul Fodor, anatomopatolog care-i sugerase inginerului Fodor să-şi mute nevasta din serviciul doctorului Bocioagă, despre care el, anatomopatologul, n-auzise, în timp ce de profesorul Titus Verzeu auzise o lume-ntreagă.

  Pe de-o parte, inginerului Fodor nu-i venea să creadă că o somitate se putea-nşela asupra unui diagnostic; pe de altă parte, felul evaziv al doctorului Staicu, despre care, într-o săptămână, aflase ce medic de calitate era, şi felul hotărât al doctoriţei Hangan de-a-i trage toate clopotele de alarmă, supărându-l fără doar şi poate pe Verzeu, îl duceau pe inginerul Fodor cu gândul spre un diagnostic pe care nici în minte nu-ndrăznea să şi-l spună, diagnostic pe care-l pusese, probabil, Verzeu, socotind de-aceea inutilă orice intervenţie.

  Ca mai toată lumea din vremea lui, inginerul Fodor considera agenţi ai morţii doar cancerul şi infarctul, celelalte maladii părându-i-se benigne cochetării între boală şi sănătate. Pe linia acestei fixaţii, care-ncepea să-i obsedeze şi pe medici nu numai pe profani, inginerul Fodor plecase din clinica în care-i era internată nevasta, cu gândul la peritonită ca la o adevărată speranţă.

  Invocând dibaci un presupus diagnostic oncologic de care se temea familia bolnavei, profesorul Mitrăchel intervenise la Verzeu în favoarea Lilianei Fodor, oferindu-se să transfere bolnava în clinica lui sau, la rugăminţile anatomopatologului, subalternul său – „înţelege-l şi pe el, dragă Titus”, se scuzase Mitrăchel – să asiste când bolnava avea să fie deschisă.

  Verzeu, cu tonul, lui egal şi liniştitor, îl asigurase pe Mitrăchel că nu era nimic grav, nimic chirurgical, ci o pancreatită care nu ceda încă, dar nici nu se agrava.

  Mitrăchel nu era nici el născut de ieri de-alaltăieri şi nici novice-n chirurgie. Cine ştie ce relaţii profesionale directe cu Verzeu n-avusese pân-atunci, ca să-i poată verifica diagnosticele. Ştia însă, ca toată lumea, că oricine poate greşi. Ca şi Sânzienei Hangan, îi erau cunoscute greşeli de pomină făcute de specialişti de mâna-ntâi. Nu raclase el Bebică Vernescu o măduvă crezând că încă raclează abcesul rece pe care-l şi raclase, lăsând paraplegică o femeie de treizeci de ani? Pandele nu scosese un rinichi unui pacient, uitând că pacientul avea doar un rinichi? Înaintea acestor cazuri nefericite, şi după ele, specialiştii în cauză făcuseră operaţii reuşite, unele chiar surprinzătoare prin modul abordării, prin introducerea unei tehnici noi, prin observaţii cu valoare de generalitate, operaţii trecute-n cursuri şi-n tratate, pentru care meritau reputaţia de care se bucurau în chirurgie. Viaţa intimă a oamenilor, ca şi cea profesională, e plină de greşeli, mai mari, mai mici. Un scriitor scrie azi o carte foarte bună, iar mâine scrie o carte mediocră. Un actor interpretează azi magistral un rol, creând un personaj de neuitat, adevărat punct de referinţă pentru interpretările generaţiilor viitoare, mâine – un personaj care nu i se mai potriveşte chiar ca pielea pe trup. Spectatorul şi cititorul sunt neiertători, nu trec niciodată cu vederea ce-a fost prost, şi-n această neîndurare uită şi ce-ai făcut bun. Sita care cerne fără părtinire este posteritatea. Ce posteritate are însă actorul de teatru, care moare definitiv în fiecare seară, cu fiecare spectacol, el, artistul irepetabilului? Ce posteritate are un medic? El moare definitiv cu fiecare diagnostic, cu fiecare succes, cu fiecare eşec. Nici Sânziana Hangan, nici profesorul Mitrăchel nu-l desfiinţau pe Titus Verzeu pentru o greşeală. De la distanţă, Mitrăchel îl suspecta pe Verzeu doar de eroare de diagnostic. De aproape, doctoriţa Hangan îl suspecta pe