profesorul Verzeu de ceva mult mai grav: de persistarea într-o eroare pe care-n sinea lui o-ndreptase, punând diagnosticul corect, dar pe care, de dragul de-a nu se contrazice şi de-a nu-şi ştirbi autoritatea, n-o recunoştea. Şi uman şi profesional, Sânziana Hangan accepta greşelile-n care buna-credinţă a celui care greşea nu putea fi pusă la-ndoială. Amorul-propriu şi rănile lui, pentru dânsa nu erau o scuză nici în cauze mai mici decât viaţa unui om. Pentru respectul profesional pe care i-l purta lui Verzeu – deşi era sigură că Verzeu avea să se descotorosească de ea la prima ocazie, ocazie pe care-avea să i-o pregătească răbdător, cu priceperea lui iezuită, încet şi-atât de târziu ca nimeni să n-o mai pună-n legătură cu ireverenţa de-a-l fi contrazis – şi pentru respectul faţă de breaslă, Sânziana ar fi preferat ca Verzeu să fi greşit de-adevăratelea de la-nceput pân' la sfârşit.

  „Toată Facultatea s-a supărat pe mine şi nu mi-a iertat niciodată c-am avut îndrăzneala să mă vindec fără să-mi fac rezecţie de humerus, cum îmi spuneau toţi. Profesorul Tomescu era atât de jignit că nu-l ascultasem şi mai ales că mă şi vindecasem, încât nu numai că nu mă mai saluta, dar nici nu-mi mai răspundea la salut”, vorba doamnei doctor Florica Vărbănescu. Unii medici exagerează tipicul în maladii, alţii atipicul. Unii nu-i dau voie bolii să se prezinte altfel decât cum scrie la carte, alţii nu-i dau voie să meargă pe drumul drept, ci-şi poartă mintea şi cunoştinţele printr-un labirint al complicaţiei, împotrivindu-se evidenţei, pe care-o consideră faţadă-nşelătoare. Să fi căzut oare Verzeu în boala atipicului?

  De la intervenţia lui Mitrăchel, boala Lilianei Fodor părea să se-nrăutăţească. Jenat, dar de data asta convins că Verzeu greşea, Mitrăchel, intervenise din nou. „Dacă familia ţine-aşa de mult, o deschid mâine”, declarase concesiv Verzeu, nelăsând nici o clipă să se ghicească uşurarea pe care-o simţea văzându-se servit într-o intenţie pe care de unul singur nu-i mai venea s-o materializeze. Un cui în pantof tot îi rămânea: echipa de-a doua zi era fixată: doctorul Haralambie Staicu şi doctoriţa Hangan. Staicu, chirurg de mâna-ntâi, secretar B. O. B., deşi afurisit de isteţ şi cu-o limbă pe care nu-i torsese nimeni, respecta regula jocului. El nu se pronunţase-n nici un fel, nu instigase pe nimeni. Avea simţul ierarhiilor, pregătindu-şi propria ierarhie. Doctoriţa-aceea iconoclastă, bântuită de pasiunea adevărului – deşi talentată şi tobă de carte, prea tânără pentru a reprezenta un concurent – îi stătea lui Verzeu ca o scamă-n ochi cu mult înaintea picăturii cu care vărsase-acum, în urmă, paharul, picătură care din scamă o schimbase-n spin. Ea totdeauna avea „păreri personale”, şi când nu contrazicea pe nimeni, cerea sau dădea lămuriri, intervenea cu precizări, cu amănunte, hărţuindu-te şi sâcâindu-te pe-un ton deferent, măsurat, detaşat, vorbind puţin şi cu miez, luată-n serios, vreai nu vreai, de tot spitalul, cu un ochi neiertător, cu-o limbă cu care ştia să-ţi zică una de să nu te mai scoli, „suflet de chirurg” cum o caracteriza pentru sine Verzeu, care se socotea un duios şi-un sensibil pentru faptul că-i venea să lăcrimeze la dramolete insipide, cinematografice sau teatrale, pentru că-l apuca o stare de preleşin când îi curgea o picătură de sânge, pentru că la cea mai măruntă durere, orgolios cum era, în loc să consulte un internist, citea la tratate de medicină generală pân-ameţea, pipăindu-se din creştet până-n tălpi, bolnav pe rând de fiecare boală-n parte, şi de mai multe deodată, înfrăţite-ntr-o hidră monstruoasă, cu tentacule aderente, cleioase, insinuante şi insidioase, care evoluau de la epidermă spre creier, fulgerându-l cu spaimă. Familiarizat cu moartea altora, ca orice chirurg la vârsta şi cu experienţa lui, gândul la propria moarte, gând trezit de cel mai vag junghi, de cel mai neînsemnat deranjament de burtă, îl aducea-ntr-o stare de panică şi-l făcea să se simtă nu numai cel mai nenorocit om din lume dar mai ales nedreptăţit. De când era el pe lume, Titus Verzeu, chiar dacă nu se considera totdeauna superior altora, egalul lor nu se considerase niciodată. Amintirile, indiferent de la ce vârstă, îl situau în afara egalităţii. Nici de supt, după cum îi spusese maică-sa, nu supsese ca alţi copii, ci cu-ntreruperi, cu un fel de lungi „meditaţii” între o-nghiţitură şi alta. Această „amintire” de familie îl făcea să creadă că laptele matern îi furnizase maxima plăcere. Altminteri, memoria lui nu reţinuse nici o plăcere intensă, nici o emoţie intensă, nici de partea bucuriei nici de-a durerii. O memorie nu poate-nregistra decât stări reale, iar realitatea lui Titus Verzeu, copil, adolescent, adult, bătrân aproape, era o zeamă călduţă. Puţin imaginativ, lipsit de generozitate şi deci, nimic de mirare, şi de dorinţa de-a idealiza ceva sau pe cineva, Titus Verzeu nu iubise niciodată pe nimeni. Avea casa plină de lucruri de valoare şi de-o mare frumuseţe, alese cu grijă de cinci generaţii din neamul lui, oameni purtaţi pe la-nalte şcoli la Viena şi la Berlin, alese de multe generaţii de mari negustori, unguri şi ovrei, din neamul nevesti-sii, oameni umblaţi prin lume, pricepuţi la fineţuri şi la scumpeturi, alese de el şi de Judith, nevastă-sa, aşezate cu priceperea pe care-o aduce-adesea o bună-stare stabil şi de multă vreme instalată, subţiind partea din om corespunzătoare gustului.

  La tinereţe, preocupat de meserie şi de-a-şi face un nume-n meserie, interesat de lecturi, de muzică, de tot ce-l putea rafina şi pune în valoare, ataşat prin interese şi chiar din convingere de Judith, cu care se-nţelegea perfect, dar nedepăşind raţionalul în această legătură, nici la-nceput, Titus Verzeu nu simţise nevoia să se perpetueze-n vreo fiinţă. Mondenă, sportivă, preocupată de succesul lui Titus, fire lipsită de elanuri afective ce s-ar fi cerut revărsate permanent asupra cuiva, adeptă a unei temperaturi interioare care să nu depăşească temperatura normală a corpului, neiubindu-l pe Titus dar luptând împotriva oricui i-ar fi putut ştirbi liniştea, Judith Verzeu, fostă Horváth, fostă Eskinazy, nu-şi complicase viaţa şi nu-şi stricase linia impecabilă cu maternitatea. De pe urma primei ei căsătorii, cu doctorul Eskinazy, desfăcută după cinci ani, şi-a celor câteva legături dintre