cele două căsătorii, legături cărora ea le pusese capăt, nesocotindu-le suficient de avantajoase, Judith Verzeu îşi desăvârşise ştiinţa de-a cuceri un bărbat şi pe cea, mult mai subtilă, de-a-l păstra. Pentru Judith, căsătoria era o profesie în cadrul căreia considera de datoria ei să nu se-arate niciodată obosită sau plictisită. Admiraţia discretă şi grija ca faţă de-un ou moale erau suficiente pentru mulţumirea vanităţii „de interior” a lui Titus. Frumuseţea, distincţia, educaţia, fidelitatea, comportamentul perfect, eforturile ei de-a-i face viaţa agreabilă îi mulţumeau vanitatea „de exterior”. Cum ceva pornit pe baze reci n-avea cum să se răcească, de-a lungul timpului nimic în cuplul Verzeu nu se-alterase. Refrigerenţa lui conservatoare păruse-ameninţată o singură dată: când Titus se lăsase tentat, mai mult din vanitate decât din pornire-adevărată, de una din cele două surori Veniamin, două frumuseţi a căror carieră de femei întreţinute se desfăşurase din punct de vedere topografic, în două apartamente somptuoase ale celui mai vestit hotel bucureştean al anilor '40, ani ce reprezentau apogeul acelei cariere, la susţinerea căreia mai tot ce era om cu bani în ţară îşi dădea obolul. De neam, dar pornite fără sfanţ din oraşul Băniei, cele două domnişoare, în afara studiilor în litere şi-n drept, se dedaseră cu pasiune, însoţită de mari aptitudini, studiului aprofundat al comediei umane.

  La un punct al drumului ce-avea să ducă la desăvârşirea lor psihologică, apăruse Titus Verzeu, tânăr chirurg de viitor. Cum în cariera lor, majoritatea contribuabililor erau bărbaţi cu trecut şi cu prezent dar despre-al căror viitor nu se putea prezice nimic, o tânără speranţă ca Titus Verzeu le pica de minune pentru varietatea peisajului. Surorile Veniamin – despre care nu se vorbea decât la plural, iar când se-ntâmpla ca cineva s-o pomenească pe una singură zicea „Jeanine” sau „Fraga, una din surorile Veniamin” – erau citate ca o întreprindere în co-proprietate.

  Ca o adevărată societate pe acţiuni, surorile Veniamin „funcţionau” perfect, aşa încât, cel mai exigent „acţionar” şi n-ar fi avut de ce să se plângă. Una – blondă, cu ochi căprui şi umezi de căprioară temătoare; alta – brună, focoasă, cu părul bătând în albastru şi cu nişte ochi verzi ca veninul, de te băgau în boale. Erau amândouă de-o rară frumuseţe, iar privite-mpreună – două frumuseţi complementare. Cu voci frumoase, cu dicţii perfecte, citite şi informate, pline de tact, ştiau să se poarte-n orice situaţie. Impecabil îmbrăcate, le-ai fi luat drept fiice sau neveste de bancheri. Câte o mică excentricitate era menită să atragă atenţia celui interesat şi să-l ducă cu gândul către breşele din virtutea şi din starea lor socială. Vara, una purta o brăţară, mereu schimbată, la glezna piciorului stâng, iar cealaltă, o brăţară pe braţul drept, gol, foarte aproape de umăr. Deşi de-aceeaşi statură, de păreau date cu talerul, surorile nu-şi treceau una alteia toaletele sau blănurile şi nici măcar bijuteriile. Căuta fiecare să-şi sporească patrimoniul, mai ales la ultimul capitol. Ceea ce-şi pasau adesea una alteia erau „acţionarii”. Era bine ca ei să treacă de la o „secţie” la alta, schimbând obiectul investiţiei, dar neînstrăinând capitalul, atâta vreme cât acesta exista din plin şi era oferit fără vreo reticenţă ori vreo restricţie. Totdeauna de-o dispoziţie egală – şi anume, bună – ştiind să-nveselească şi să dezgheţe, oferindu-i din plin omului pentru banii lui, surorile Veniamin aveau stofă de-adevărate curtezane. Orele petrecute alături de tinerele domnişoare erau ca o croazieră fastuoasă în care totul se-ntrecea în a-i da satisfacţie călătorului. În această atmosferă de vacanţă, se trezise-ntr-o bună zi şi Titus Verzeu, îmbarcat pe pachebotul de plăcere al surorilor Veniamin. Fraga, cea brună, care tocmai o rupsese cu un fabricant, om între două vârste – mai mult spre cea de-a doua – găsise că atât cât se afla-n „refacere” îşi putea-ngădui o fantezie cu chirurgul tinerel de la care cine-ştie-ce nu putea aştepta sub aspect pecuniar. Titus Verzeu nu dădea nici un semn de mare aprindere. Incitată de morga tânărului medic, de manierele lui desăvârşite, Fraga se-aprinsese ea, îndrăgostindu-se de-a binelea. Întrebată de soră-sa ce găsise la Titus Verzeu, Fraga răspunsese: „Cred că ăsta e genul meu: genul „piept de pasăre”„. „Piept-de-pasăre”, neobişnuit cu efuziunile sentimentale, un timp se lăsase pârjolit. Necontaminat însă, începând să obosească destul de curând de-atâta jăratic, se-ntorsese total, cu trupul şi cu sufletul lui de carne albă, spre căminul unde, răbdătoare şi odihnitoare – făcându-se, şi-n timpul aventurii lui şi după, că nu ştie nimic – îl aştepta Judith cu braţe deschise din care nu ieşeau scântei. Pe zi ce trecea, Titus Verzeu devenea mai mizantrop. Suporta oamenii atât cât îi cereau profesia şi-ndatoririle mondene. Bucuriile lor îi erau indiferente şi nici necazurile lor nu-l afectau mai mult. Orice contrariere din partea lor îl scotea însă din fire. Dar cum nu lăsa niciodată să se vadă acest lucru, se măcina în sinea lui, dând proporţii exagerate oricărui incident şi ţesând o pânză de animozitate tot mai strânsă în jurul individului care-l supărase. Răbdarea şi măiestria lui Titus Verzeu erau demne de-un păianjen. După ce fusese „supărat”, o vreme tăcea. Tăcea şi-şi filtra veninul. Dacă răzbunarea e-o mâncare ce se mănâncă rece, răzbunarea lui Titus Verzeu era o mâncare ce se mânca îngheţată. Când socotea că alimentul ofensei a atins punctul de congelare, Titus Verzeu îşi lua un aer suferind. Acela era şi momentul când „prietenul” lui de-o viaţă, Voicu Marin, îl întreba: „Ce ai bă, Tituţ? Că parcă nu ţi-ar fi boii acasă”. Profitând de solicitudinea întrebării, cu morga lui obişnuită, „Tituţ” azvârlea o vorbă care n-avea niciodată caracter de reclamaţie ci de confidenţă „ca-ntre prieteni”. La momentul oportun, moment pe care profesorul Voicu Marin – mare specialist al „experimentului provocat” – îl prilejuia neapărat, profesorul Titus Verzeu era descotorosit de elementul care-i tulburase boii.

  — Cu „tehnica” asta de-naltă clasă, „haute couture” cum zice Tudor Şerban, îţi dai seama că nu mi-a fost deloc greu s-ajung la dispoziţia Ministerului, unde Voicu Marin era ce era. Ori mergeam la Giurgiu, unde se găsea un post de internist la o policlinică ori… Prin mijloace proprii