— Şi bolnava-aceea, Liliana Fodor? întrebă Vlas.

  — A fost operată de Titus Verzeu, cu Staicu şi cu mine. Peritonită. Tot abdomenul îi era plin de puroi. Operaţia – în afară de „pensă”, „tampon”, „pensă”, „catgut” – s-a desfăşurat într-o tăcere de moarte.

  — Sânziana, de ce nu vrei tu să te iubeşti cu mine? îi spusese-ncet şi persuasiv Staicu în timp ce-şi scoteau mănuşile, după ce bolnava Liliana Fodor fusese trimisă, cu doctoriţa Giugaru, anestezista, la reanimare.

  Sânzienei vocea lui Staicu îi sunase de data asta ca venită de pe altă lume, după atâta concentrare.

  — De data asta, din ce v-a mai venit domnule doctor, o dăduse Sânziana pe glumă, revenind la realitatea exterioară mesei de operaţie.

  — Din ce-mi vine mereu: când stau mai mult pe lângă tine m-apuc-o poftă nebuna sa ne iubim.

  — Cu o femeie-nsărcinată, domnule doctor? vai! se poate? continuase Sânziana tot în glumă.

  — Cât eşti acum de-nsărcinată eşti numai bună! glumise şi Staicu.

  — Mulţi perverşi pe lumea asta, zisese Sânziana şi izbucniseră amândoi în râs.

  Ea crezuse recidiva de propunere încheiată. Staicu o apucase de bărbie ca pe-un copil?

  — De ce nu vrei tu să te iubeşti cu mine? spune-mi!

  „Mărioară de la Gorji, ţine-o rublă şi doi zloţi şi nu te iubi cu toţi”, îi trecuse prin gând Sânzienei.

  De data asta, doctorul Staicu o privea duios şi rugător.

  — Ca să mă iubesc cu dumneavoastră ar trebui mai întâi să vă iubesc, răspunsese ea, privindu-l mângâietor.

  — Şi de ce n-ai putea să mă iubeşti? Fiindcă nu sunt frumos?

  — Nuuu.

  Sânziana spusese cu atâta convingere „nu”, încât Staicu nu se-ndoise că nu-l minţea.

  — Domnule doctor, vă admir profesional atât de mult… că până la urmă cred c-aş fi făcut ca majoritatea femeilor: m-aş fi-ndrăgostit de şeful meu direct.

  — Şi-atunci? în glasul lui Staicu era o nerăbdare plină de speranţă. Şi-atunci, de ce nu?

  — Fiindcă vă e prea dragă puterea.

  Urmase un moment de stupoare pentru Staicu.

  — Şi ce e rău în asta? Nu e mai bine să aibă frâu-n mână unul bun, decât unul prost sau mediocru? Îm? ce zici? îşi revenise el.

  — Ba da. Dar când ai pus mâna pe putere cel mai greu lucru e sa fii drept. Iar dumneavoastră nu ştiu cât vă puteţi ridica deasupra antipatiilor personale, umane.

  — Recunoşti că ele sunt dublate şi de „binemeritate” antipatii profesionale?

  — Recunosc. Dar când ele n-au să mai aibă justificare profesională? Sunteţi pătimaş, coleric, ziua asta are să vină oricum.

  Erau trişti amândoi.

  — Cui i-ai da tu dreptul să-i fie dragă puterea? Vocea lui Staicu sunase metalic, decisiv, deşi aproape şoptită.

  — Oamenilor politici. Celor adevăraţi, celor de anvergură, care pentru-o convingere-şi riscă pielea.

  — Un bărbat vrea să se iubească şi el cu-o femeie şi uite unde-ajunge… De ce să complicăm lucrurile? De ce să depăşim sfera strict erotică? Îm?

  Staicu o privea niţel iritat pe cucoana asta care prea despărţea firu-n patru, şi alt fir decât cel întins de el. Niţel iritat ca fiecare dintre noi când aude altceva decât ceea ce-ar vrea s-audă. Altfel recunoştea că „muierea asta a dracului de deşteaptă” pusese degetul pe rană.

  — Un bărbat vrea să se iubească şi el cu o femeie”, reluase Sânziana. Bărbatul şi femeia asta înainte de-a fi atât de bine delimitaţi pe sexe sunt oameni şi asta complică mult sfera lor erotică, sfera asta nu poate fi pură decât la dobitoace, şi mă-ntreb dacă şi la ele n-o fi şi altceva mai subtil. Eu am un trup ciudat, domnule doctor, nu vibrează decât la impulsuri venite de-aici – şi-şi dusese mâna la cap – impulsuri care nu suportă bruiajul nici unei reticenţe; deci, am un trup ciudat, care trebuie făcut să vibreze, fiindcă la fâlfâiri strict endocrine este imun.

  Se-ntorsese cu toată faţa spre Staicu. Staicu o privea grav. Dându-se un pas îndărăt, ca să mărească distanţa dintre ei, îi spusese cu un glas de-o duioşie pe care nu i-ai fi bănuit-o.

  — Aşa cum mă vezi – şi-şi trecuse prin aer mâna, exagerând contururile trupului său mare şi vânjos, şi impulsurile mele vin tot de din sus de brâu. Ca să te iubeşti cu mine ţi-ar trebui să mă iubeşti. Te-nţeleg foarte bine fiindcă eu te iubesc.

  La asta, Sânziana nu se-aştepta. Ca tot omul era pregătită împotriva agresiunilor, a propunerilor pe care ea nu le considera nici ruşinoase, nici dezonorante, ci doar prea bruşte; altfel socotea că numai femeile proaste sau ipocrite, sau – cel mai des – şi una şi alta se-arată ofensate de „omagiul” strict fizic al unui bărbat. Om al datoriei, exigentă mai ales cu ea însăşi – pentru a răspunde acestui „omagiu”, ea avea nevoie să ştie că actul fizic este girat de dragoste, sau măcar de iluzia dragostei, pentru partener.

  Se uitase la doctorul Staicu plină de părere de rău. „Puiule, i se-adresase-n gând, dacă erai pe faţă de partea mea în cazul lui madam' Fodor te iubeam şi ne iubeam. Dar de…”. Omul acela investea în ea un sentiment căruia ea ştia că n-avea să-i răspundă niciodată. Iubirea fără ecou a cuiva pentru ea îi dădea o stare de jenă şi de apăsare, aproape un sentiment de vină. În adolescenţă, iubirea lui Mihai Şerban ajunsese s-o roadă ca o remuşcare. Simpla iubire a lui Mihai sau împletirea ei cu sentimentul unei duble vine? Nu ştia cum să numească altfel starea ei de-atunci – şi nici pe cea de-acum – vina de-a nu-l fi iubit pe Mihai şi cea de-a-l fi iubit pe nenea Daniel! „Să te iubească un băiat, iar tu să-l iubeşti pe tatăl lui?! Cui i-ar fi uşoară o asemenea situaţie? Doamne, câte paranteze mai sunt şi-n mine! Noroc că amintirile,