* „Câte şi ce lucruri or ascunde oare tăcerile astea?”, se luase Pavel nu de gânduri, ci cu gândul.

  — Dacă n-aş fi avut dreptate, poate-aş mai fi avut o şansă la-ndurarea lui Verzeu, dar fiindcă-avusesem dreptate îmi semnasem singură sentinţa, reluă Sânziana, ca şi cum nu s-ar fi întrerupt nici o clipă. Când am ieşit de la blocul operator, după patru ore jumătate, inginerul Fodor stătea, săracul, mai mult mort decât viu, răzimat de-un perete. „Aţi avut mare noroc!”, i-a spus Verzeu, pe tonul lui ponderat şi sigur de sine, de parcă nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i putea. Staicu, om deschis şi coleric, s-a-ntors spre mine şi mi-a şoptit: „Să nu-l bagi în…?”. Ştiu c-am zis şi eu: „Ba să-l bagi…!”.

  După plicul pe care mi l-a oferit mie inginerul Fodor, plic pe care eu nu l-am primit, mi-nchipui că nu era tocmai lui Verzeu, „salvatorului”, să nu-i ofere un plic burduşit cu „elementele” recunoştinţei. Cu două luni înainte de naşterea Anei, am fost transferată.

  — Şi n-ai mai avut ocazia să lucrezi din nou în chirurgie?

  — Nici n-am mai căutat-o. Nu ştiu încă dacă e-un defect sau o calitate-a mea interesul pe care-l am pentru toate ramurile meseriei noastre. Nu ştiu dacă poţi să-nţelegi, Pavele, dar de-o profesie-ţi poate trece ca şi de-un om. Despărţirea mea de chirurgie, dacă mă gândesc bine, a fost doar desăvârşită de actele oficiale. Ea a-nceput când am ieşit de la operaţia Lilianei Fodor. Mergeam în urma lui Titus Verzeu, fără nici o satisfacţie că pusesem un diagnostic exact, fără nici o spaimă că pentru acest diagnostic şi pentru viaţa de om care se afla-n spatele lui îmi riscam cariera, chiar pâinea. Simţeam… amărăciune? deznădejde? Poate. Eram sigură că ceva s-a rupt definitiv între mine şi profesia de chirurg. În mine… şi că nu mai putea fi reparat. Chirurgia nu era de mine. Degeaba ştiam carte, degeaba aveam ochi, minte şi mână sigură. Altceva-mi lipsea. Mergând pe urmele lui Verzeu, mi-am dat seama că eu n-aş fi avut calmul lui în faţa unei morţi de care-aş fi fost vinovată. Mi-am adus aminte, tot atunci, de doctorul Bebică Vernescu şi de pacienta pe care-o lăsase paraplegică şi care de şapte ani zăcea, blândă şi resemnată, într-un salon dintr-una din clinicile noastre. De la această operaţie, Bebică Vernescu ziua opera-n disperare, iar seara bea ca să poată dormi. Când m-am dus să-l văd, după primul infarct, la 47 de ani, mi-a şoptit: „Şi cât am sperat în infarctul ăsta…”, şi s-a uitat lung la mine. La al doilea, la patruzeci şi nouă de ani, speranţa i s-a-mplinit. Bietul Bebică! Puţini doctori am cunoscut atât de buni profesional şi-atât de devotaţi bolnavilor. Mergeam în urma lui Verzeu şi simţeam că ceva s-a rupt în mine, o singură data mai simţisem la fel când…

  (Sânziana se opri. Fiindcă-şi dădu seama că cealaltă amintire nu făcea parte din „programul Verzeu”.)

  — Când? se auzi-ntr-un târziu vocea lui Pavel.

  — Odată cu mine, ca să nu pară totul prea cusut cu aţă albă, Voicu Marin i-a mazilit pe încă doi chirurgi din secţia lui. Am căpătat un transfer la microbiologie, tot în cadrul clinicii, dar trebuia s-aştept să se pensioneze o doctoriţă care-şi ceruse pensionarea. Când a văzut că i-a şi sosit „schimbul”, a mai ezitat, timp în care, două luni am ţinut locul unui medic de la un cămin de bătrâni, iar două luni pe cel al secretarei directorului de la microbiologic, operată la colecist. Înaintea acestor „aventuri” s-a născut Ana. Eram atât de mulţumită, era aşa de grasă şi de frumoasă, că m-a ajutat să trec mult mai uşor peste perioada mea de femeie la toate, decât dacă n-aş fi avut-o. În ziua când am plecat din clinica de chirurgie, ca persoană bine-crescută, m-am dus să-mi iau rămas-bun de la Verzeu. În loc să-l găsesc doar pe Verzeu, cum era de aşteptat, am dat şi peste Voicu Marin. Era mai mult decât în visul meu. Verzeu zâmbea din vârful buzelor lui subţiri, iar Voicu Marin râdea cu gura pân' la urechi, proaspăt însurăţel, la şase luni după ce i se spânzurase prima nevastă, frânghia fiind prefăcută, pentru uzul public, în stop cardiac, iar soţul drapat într-o durere profundă în faire-part-ul din „România liberă”.

  I-am salutat pe cei doi mari tenori reuniţi şi m-am gândit pe cine mai „lucrau”, graţie paşnicei lor cârdăşii.

  * „Câtă imaginaţie… câtă imaginaţie-n vorbire are femeia asta. Oamenii, mai toţi, dar mai ales orăşenii, vorbesc ca ziarele. Standard vorbesc. Sânziana şi Iulia vorbesc altfel. Individualizat. O asemănare între ele”, îşi zise Pavel.

  — Bună ziua, am zis eu.

  Au dat amândoi din cap în chip de răspuns, cu aerul omului deranjat din ceva foarte important.

  Nu mi-a spus niciunul nici un cuvânt. Atunci, mi-am luat eu inima-n dinţi şi-am zis:

  — Domnule profesor Verzeu, astăzi plec din serviciul dumneavoastră şi-am venit să-mi iau rămas-bun.

  — Da, pleci? m-a-ntrebat Voicu Marin, de parcă atunci afla această noutate pe care mi-o cocea de şapte luni.

  M-am uitat la el cu silă. Bun observator, Titus Verzeu a remarcat privirea, care de altfel i se-adresa şi lui.

  — Începeţi o activitate care vă va oferi mai mult timp în care să reflectaţi, s-a-ndurat într-un târziu să mi se-adreseze Verzeu, însoţind fiecare vorbă cu un zâmbet subţire şi de-o persiflare abia perceptibilă, şi s-a uitat la Voicu Marin. În care să reflectaţi mai mult la profesia dumneavoastră, la faptele, la vorbele dumneavoastră, a continuat el, ascuţindu-şi zâmbetul din ce în ce, vrând desigur să-mi dea a-nţelege, dacă nu pricepusem pân-atunci, că mazilirea – din limbă mi se trăgea.

  M-am uitat la unul, m-am uitat la celălalt. Cât rău făcuseră şi cât aveau să mai facă! Ce gol trebuie