M-am uitat la ei cu-o milă care venea de departe, de la generaţii şi generaţii de ţărani din neamul meu, oameni care scormoniseră din noapte până-n noapte pământul, găsind mereu timp să gândească, răzimaţi de coarnele plugului ori în coada sapei, în felul lor simplu şi esenţial, la fiecare gest al lor, repetat de veacuri şi menit să se-nscrie-n ciclurile armoniei universale căreia nu ştiau să-i dea nici un nume.

  Şi, deodată, uitând timpul şi locul, uitând cu desăvârşire că oamenii aceia doi puteau să-mi facă încă mult rău, privindu-i când pe unul, când pe celălalt, cu un glas de profet care nu făcea altceva decât să vestească ceea ce i se-arată, m-am trezit că le spun:

  — La vorbele şi la faptele noastre vom afla cu toţii vreme să ne gândim: la o boală grea sau pe patul de moarte. Mai ales pe patul de moarte.

  Le-a pierit zâmbetul. Am salutat scurt din cap şi ca şi când misiunea mea pe lângă ei fusese aceea de mesager al destinului, am plecat înfiorată de presimţirea că le prevestisem adevărul.

  Cum mergeam pe culoar, mă asaltau tot felul de gânduri. Vecinele mele de palier m-au scârbit de totdeauna cu egoismul şi cu zgârcenia lor. Mamei îi era grozav de milă de ele.

  „Două biete bătrâne”, a zis ea într-o zi. „Mai dă-le dracu'. Sunt putrede de bani şi de lucruri şi zgârcite că şi-ar mânca de sub unghie”, am zis eu. „E foarte curios câtă milă inspiră defectele fizice şi cât dispreţ cele psihice. Toată lumea zice „săracu' de el – e şchiop, e chior” şi nimeni nu zice „săracu' de el – e zgârcit, e ipocrit, e turnător, e intrigant”, când astea sunt infirmităţi de pe urma cărora suferi la fel de mult ca şi de pe urma infirmităţilor fizice. Un defect fizic îţi dezechilibrează corpul şi dezechilibrul ăsta se răsfrânge asupra sufletului. Efectele lui sunt deci împărţite. Gândeşte-te că defectele psihice zac numai în suflet. Îţi dai seama ce infern trebuie să fie într-un suflet şchiop sau chior, sau amândouă la un loc, sau câte cât vrei? Toate defectele psihice au la origine un complex de inferioritate. Cine e sigur pe sine nu e nici invidios, nici intrigant, nici arivist. „La om totul trebuie să fie frumos, de la haine până la suflet”„. „Cehov a spus asta?”. „Cehov. O umanitate fără complexe. Un echilibru dat de frumuseţea exterioară şi de cea interioară. Mi-au plăcut totdeauna oamenii frumoşi pentru că măcar sub aspect fizic ai garanţia că sunt scutiţi de complexe”.

  Pe culoar, mi-am adus aminte vorbele Mamei şi-am început să mă-ntreb ce complexe i-or fi rozând de-o viaţă pe Verzeu şi pe Voicu Marin. „Dacă vrei, cât de cât, să fii drept cu altul, pune-te-n locul lui”, mă sfătuia Mama. Cum n-am economisit niciodată efortul, m-am pus întâi în locul lui Voicu Marin. Băiat de grădinari din marginea Bucureştiului, tată român, mamă bulgăroaică. Fizic, totul parcă prea mare. Ca la un televizor defect care dublează contururile. Nici urât, nici frumos. Mătăhălos. Ca maniere: nu se sfia să-şi sugă dinţii, să se scobească în nas ori în dinţi, ori să se scarpine de faţă cu alţii. Lipsa de educaţie poate fi invocată până la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura locuinţă şi mamă ţi-au fost maidanul, nu mai poţi invoca lipsa de educaţie. Vine-o vreme când mintea proprie îţi este-un educator suficient. Voicu ştia desigur că asemenea lucruri nu se fac. Se purta însă cum îi venea, din totală desconsiderare faţă de alţii. Dacă nu ştiai cine e, dacă nu-l auzeai vorbind şi te-ai fi gândit să-l plasezi undeva, l-ai fi plasat fie-ntr-o muncă necalificată, la cărăuşie, de pildă, fie-ndărătul unei tejghele. Când deschidea gura şi folosea un ton neutru, în vocea lui baritonală, frumoasă şi bine stăpânită, apăreau vorbe care nu te supărau atât prin ortoepia deficitară cât prin vulgaritatea cu care erau rostite. Simţeai în acelaşi timp o ameninţare în vorbele-acelea stâlcite, fiindcă îndărătul lor bănuiai o stâlceală mult mai adâncă, depăşind sfera vocabularului. Când vorbea oficial, tonul lui căpăta „importanţă” şi anume „importanţa” anilor '50-'60, '64, când mai ales vorbitorii din ideologie se găseau datori să pună accentele-n frază altfel decât le cerea logica limbii române. Chiar şi unii care folosiseră curent acest mod nefiresc de frazare, după '64 încercaseră – că-ncercarea moarte n-are – şi unii chiar reuşiseră să se debaraseze de mimarea asta ajunsă reflex. El încercase, nu-ncercase, nu ştiu. Ştiu doar că modul lui de frazare, deşi mare ştab la Minister, la Facultate, la Clinică, te făcea să-l consideri un personaj desuet, pe cale de dispariţie. El vorbea mai departe la fel şi purta mai departe, ostentativ sau nu, nici asta n-aş putea spune, pantaloni cu cracul larg ca pentru trei picioare barosane. Voia, cred, să demonstreze că-şi este fidel sie însuşi. În tinereţe, când nu era nimeni, o ceruse de nevastă pe fata care crezuse că n-avea să-l refuze şi nicidecum pe cine-ar fi vrut.

  — Pe cine-ar fi vrut?

  — Pe viitoarea nevastă a profesorului Daniel Şerban, pe mama lui Tudor, pe care l-ai cunoscut în seara asta. Şi mergând aşa pe „urmele” trupului, ale sufletului lui Voicu Marin dădeam şi de profesie, câmpul multor ambiţii, câmp unde lucrurile se puteau îmbunătăţi sau înrăutăţi. Era chirurg? – era. Drumul de la grădinărie la chirurgie era lung, dar odată ajuns aci nimeni nu se mai întreba cât de lung fusese drumul lui şi cât de scurt al altora. Era chirurg. Printre-atâţia alţii. Unii ştiu că sunt în profesie nişte utilităţi, şi acceptă această situaţie. Conştienţi că nu li se cuvine mai mult, îşi fac cinstit datoria, şi-şi văd numai de treburile lor. Ca utilitate, nimeni n-ar fi avut ce să-i reproşeze lui Voicu Marin. Dar vezi că el voia să se ia de piept cu cei mai