mari chirurgi şi cum profesional n-avea şanse, ca Făt-Frumos cu Zmeul, să-i îngroape pân' la brâu, îi îngropa cu totul – pe criterii extraprofesionale. Unul avusese moşie (el, nevastă-sa); altul avusese aur, nu-l declarase, în schimb îl ascunsese-n masa de la sala de operaţie; cumnatul ăstuia se pare că ştiuse şi nu-l denunţase şi amândoi trecuseră niţel pe la „pension”; şi uite-aşa numărul culpabililor faţă de legi îi lărgea locul; alţii nu făcuseră nimic din punct de vedere juridico-administrativ, dar ca şi primii păcătuiau grav în ochii lui, păcătuiau „medical”: erau chirurgi de mâna-ntâi. Buni şi ăştia de dat la „abdomen” fiindcă la „torace” – mai mare şi mai mare era el.

  Mă puneam în locul lui Voicu Marin şi, fără să-l aprob, îi înţelegeam mecanismul sufletesc. În definitiv, omul ăsta n-avusese niciodată ce-şi dorise. Profesional, deşi se declarase şi era luat oficial drept „ăl mai mare”, el ştia că nu e. Nevastă-sa, un om blând şi bun dar şters, nu era cine-şi dorise el; băieţii, doctori amândoi, nu-şi depăşeau profesional tatăl. Nevastă-sa se omorâse. Sătulă de vorbe grosolane, de palme arse între patru ochi şi chiar între mai mulţi. A doua – actriţă, frumoasă, foarte frumoasă, şi sâsâită. În actorie – ce era el în chirurgie: o utilitate, umplută de roluri de când se măritase cu el, că fiecare avea sau putea să aibă o mamă, o soacră, o cuscră bolnavă, nevoie de-un medicament străin. Altminteri, femeie cumsecade actriţa. Pe când mai lucram încă la chirurgie, deşi ea era „madam director”, a venit să mă roage să-i dau un bilet de intrare permanentă la o bolnavă din salonul meu, motivându-şi cererea prin faptul că programul ei de actriţă era-n contratimp cu orele de vizitare a bolnavilor. Gestul ăsta m-a făcut să nu-i prevăd un viitor prea fericit alături de Voicu Marin. Intrasem într-o perioadă de clarviziune, se autoironiză Sânziana. O femeie cât de cât cumsecade, oricâte vanităţi ar fi avut, pân' la urmă avea să se dea bătută faţă de Voicu Marin. Cât Voicu era maaaare, „Mercedesul” îi mai astupase din defecte, când se mai micşorase, deşi făcuse un copil cu el, actriţa a hotărât să nu-i mai suporte pe el şi pe cele două odrasle din prima lui căsătorie. Victime-ale eredităţii paterne, pe unde-o prindeau pe „mama lor vitregă” tinerii îi ardeau la scatoalce, însoţite, bine-nţeles, de vorbe corespunzătoare.

  Sânziana făcu o pauză.

  — Continuând efortul meu de identificare cu alte personaje, am ajuns şi la Titus Verzeu, al cărui nume, pretindeau cei din generaţia lui, ar fi trebuit pronunţat Vărzău, cum se şi scrisese înainte ca şcoala latinistă să fi introdus scrierea etimologizantă. El avusese tot ce-şi dorise, atât cât se poate judeca din afară un om. Şi, totuşi… Cu-nvăţătura şi cu mintea lui ternă dar corectă nu se putea să nu-şi dea seama că este doar un bun profesor şi nu un maestru în chirurgie. Sub aspectul cunoştinţelor generale, Verzeu era un tip enciclopedic.

  — Era? Nu mai este?

  — Deşi este conştient în cea mai mare parte a timpului, de patru ani stă-ntr-un fotoliu. Nu-şi mai poate mişca membrele inferioare, are afazii şi pierdere-aproape totală a graiului.

  — Scleroză?

  — După nişte autori americani se pare că un virus care dă fenomenele astea botezate generic „scleroză”. Îmi părea atât de rău că un om ca el – un mediocru, hai să-i zicem, dar un mediocru cu atâta ştiinţă de carte, cu o cultură umanistă atât de vastă – era atât de vanitos, de meschin şi se preta în primul rând la cârdăşia cu Voicu Marin, apoi la maşinaţii cu care-şi îndepărta cei mai buni colaboratori. De Staicu nu se-atingea fiindcă-i era frică. Pe vremea legionarilor, când un doctor gardist voise să-l mătrăşească pe Verzeu, din cauza nevesti-sii, doctorul Daniel Şerban spusese de faţă cu toată lumea că pleacă din spital dacă cineva-ndrăzneşte să-l mute pe Verzeu. Când Voicu Marin îl mutase pe Şerban, invocându-i originea, Verzeu nici măcar nu deschisese gura. Ba, dimpotrivă. Îi strecura azi o vorbă, mâine o vorbă lui Voicu Marin, cu abilitatea şi cu perseverenţa care-l caracterizau, vorbe prin care-i dădea de-nţeles că Şerban ar unelti-mpotriva lui, a lui Voicu şi, mai rău, că nu i-ar recunoaşte autoritatea medicală, indiscutabilă pentru toată lumea. „Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti”. Într-un elan de binefacere, Voicu Marin o trimisese la ţară şi pe fosta lui iubire, nemărturisită, pe Marina Şerban, nevasta „concurenţei”, căreia profesional şi uman n-ar fi avut ce să-i reproşeze, decât eventual că nu-i bănuise la timp iubirea. Verzeu, ca şi Voicu, nu suportă concurenţa. Tot un complex de inferioritate. Prin urmare, nici el n-avusese ce-şi dorise, aşa stând lucrurile.

  — Sânziană, să nu te superi că te-ntrerup, tu ai avut pân-acum în viaţă ce ţi-ai dorit?

  Sânziana se gândi. Răspunsul la această întrebare şi-l dăduse demult. Se gândea acum dacă era bine să-i răspundă lui Pavel aşa cum şi-ar fi răspuns ei însăşi. „Cu nimeni nu e bine să fii sincer cum eşti cu tine însuţi. Un moralist zice să-ţi tratezi prietenul de azi ca şi când mâine ţi-ar deveni duşman şi duşmanul de azi ca şi când mâine ţi-ar deveni prieten, ceea ce nu este conform cu principiile moralei ci-ale unei bune politici. O fi bine, dar nu e conform firii mele. Decât să spun ce nu cred mai bine tac. Uit totdeauna că există, în mare, trei feluri de-a minţi: minciuna-minciună, adică falsificarea adevărului; omisiunea unei părţi a adevărului; şi statistica, vorba lui Kölönte când se uită prin statisticile unora de la noi din laborator”.

  — Unele lucruri majore, că despre cele majore merită să vorbim, sunt aşa cum mi le-am dorit. Am vrut să fiu doctoriţă şi sunt doctoriţă. Şi cred că am nimerit chiar într-o specialitate care mi se potriveşte. Chirurgia-mi plăcea. E partea cea mai spectaculoasă, cea mai palpitantă a medicinei. Dar tributul emoţional şi cel actoricesc erau prea mari pentru mine. Prefer microbiologia fiindcă-n ea nu risc să omor