pe nimeni şi nici n-am de-a face cu „publicul”. În chirurgie, în fiecare zi ai „premieră”. Mai întâi, cum ţi-a reuşit operaţia şi nu numai ea. Grija complicaţiilor post-operatorii. Ce să-ţi mai spun, că ştii. Apoi, partea „mondenă”: ce zic superiorii, ce zic colegii, personalul mediu, pacienţii? Să fii impecabil cu toţi. Microbii şi viruşii sunt mai comozi, că nu-ţi comunică sentimentele. Deci, ca să mă-ntorc de unde-am plecat, fac o meserie pe care mi-am ales-o şi care-mi place. Am vrut să am copii şi-i am.

  — Dar îi ai cu cine-ai fi vrut să-i ai?

  După ce rosti întrebarea, pe faţa lui Pavel apăru o expresie de regret, regretul că-ndrăznise prea mult; şi teama că i s-ar fi putut da un răspuns care să-l doară.

  Sânziana fu izbită de-ntrebare: „Îmi dau seama că niciodată nimeni nu mi-a pus o-ntrebare atât de importantă, ţinând de ceva atât de intim din fiinţa mea şi-n acelaşi timp cu valoare de generalitate: „Ai copii, dar îi ai cu cine-ai fi dorit cel mai mult să-i ai sau i-ai avut cu cine s-a putut sau chiar s-a nimerit?”. E o-ntrebare care-ar putea să figureze-n orice chestionar adresat părinţilor. Câte lucruri s-ar explica din răspunsul sincer la această-ntrebare…”.

  — La-ntrebarea asta-ţi pot răspunde, îţi pot răspunde-n două feluri, esenţa fiind aceeaşi. Am doi copii cu doi bărbaţi care mi-au fost dragi când am făcut copiii cu ei. Deci, nu-mi pot reproşa c-am făcut doi copii la-ntâmplare. Am dorit să-i am şi e cea mai mare mulţumire şi mândrie a mea că am copiii ăştia. Întrebarea ta aşteaptă însă un alt răspuns. Dacă nu ţi-aş da şi-al doilea răspuns ar însemna să mint prin omiterea unei părţi a adevărului.

 

  (Îşi aminti iară de Kölönte, de mustăţile lui ţepoase, de ochii negri cu pleoape oblice care-i trăgeau în sus, de privirea lor enigmatică, plecată parcă să măsoare pustietăţi misterioase de care-l legau nostalgii ancestrale.)

  Se scutură de-această amintire şi continuă:

  — Cei cu care-aş fi vrut cel mai mult să am copii… cu-aceia n-am avut şi n-am să am copii.

  — De ce? se-auzi glasul lui Pavel, înecat în părere de rău.

  Sânziana ridică din umeri a neputinţă.

  — Între paisprezece şi optsprezece – chiar nouăsprezece – ani, iubeam atât de mult pe cineva încât cea mai mare fericire ar fi fost să am un copil cu el. Dar era o diferenţă de vârstă foarte mare-ntre noi, el era-nsurat, avea copii…

  — El te-a iubit?

  — Nu ştiu, jur că nu ştiu.

  — Şi n-ai vrea să afli?

  — Pavele, mă-ntreb dacă e bine şi dacă nu-i facem trecutului o nedreptate încercând să-l clarificăm. Bine-nţeles, când e vorba de nebuloasa unor lucruri frumoase. Dacă bănuieşti că cineva te-a „turnat”, ţi-a făcut un rău, cred că eşti obligat să clarifici acest trecut; este o obligaţie, cum să-i zic, civică. Dar trecutul pur sentimental… Mi-e teamă că umblând cu el poţi păţi cum păţeşti cu florile presate când încerci să le muţi de pe-o foaie pe alta. Cred că dac-aş fi scriitoare aş încerca să clarific acest trecut din curiozitate psihologică, din obligaţie profesională deci, fiindcă eu consider psihologia profesia de bază a scriitorului. Şi-apoi, mă mai gândesc la ceva. Să nu-ţi închipui că n-am fost de multe ori ispitită să „dezvălui” acest trecut al imaginaţiei mele.

  — Trecutul imaginaţiei e tot atât de-al nostru ca şi trecutul faptelor. Trăim cu imaginaţia cel puţin tot atât de mult cât trăim real – real însemnând ceea ce poate fi controlat şi confirmat şi de altul sau de alţii, în afara ta. Altminteri, cu ce, pentru individ în sine, e mai puţin autentic, mai puţin viaţă, ceea ce se-ntâmplă numai în sine însuşi decât ce i se-ntâmplă cu ştirea altora? Cu ce? Cu ce este mai puţin intensă dragostea unui om dacă ea este neştiută? Ba dimpotrivă. Este mult mai profundă, mai concentrată, faţă de-o iubire împărtăşită sau nu, dar materializată, adusă în planul realităţii, cea a martorului. Fiindcă din ea, din iubirea neştiută de celălalt, nu se risipeşte nici un strop în gesturi, în aşteptări, în vorbe care nu reuşesc totdeauna s-o exprime. După ani şi ani de la o iubire, auzi oameni care spun: „L-am iubit (sau am iubit-o) dar el (sau ea) habar n-avea, nici nu mă ştia”, situând această iubire la periferia iubirii, fiindcă ea nu era ştiută. Oamenii ăştia, după părerea mea, sunt o categorie – o categorie foarte întinsă – care nu-şi dă seama că oricât ai trăi cu alţii, există în tine fonduri personale inalienabile, adevăruri pe care nu le ştie nimeni şi care sunt cele mai adevărate. Ştiu că e un pleonasm să spui „adevărul adevărat” – după câte-mi mai aduc şi eu aminte de la liceu – dar aşa e. Nu te supăra că te-ntrerup mereu, oftă Pavel, de parcă ar fi scăpat de-o piatră grea de pe suflet.

  — Nu suntem la tribunal, Pavele, ca să cerem voie părţii adverse când vrem să-i întrerupem pledoaria. Câtă dreptate ai! Oamenii au tendinţa de-a devaloriza imaginaţia care, de fapt, este motorul nu numai al sentimentelor dar al tuturor lucrurilor. Şi o clădire apare mai întâi în imaginaţia constructorului, apoi pe hârtie, apoi în realitatea palpabilă, cea a martorului. După ce oamenii au depăşit o stare, îi flutură amintirea ca pe-o vechitură, ca pe-o cârpă de praf. Îţi povestesc situaţii, îţi reproduc conversaţii petrecute între patru ochi, îţi citează nume cu nepăsare, cu mult mai multă nepăsare şi lipsă de pudoare decât dacă ţi-ar povesti un lucru exterior lor, exterior oricui, de parcă ţi-ar povesti o carte, o piesă, un film. Mi se pare, mie mi se pare, ciudată şi inexplicabilă tendinţa majorităţii de a-şi devaloriza trecutul, de-a vorbi despre el – în cel mai fericit caz, cu ironie – ca şi când o fază depăşită n-ar mai face parte din viaţa lor, din viaţă-n general, ca şi când ar fi o piesă detaşabilă pe care-o azvârli,