şi gata. Şi mai este ceva tot atât de ciudat în oameni: surprinderea pe care le-o provoacă infidelitatea, de orice natură ar fi ea. Cât de puţin se cunosc oamenii! Îşi dispreţuiesc, îşi minimalizează trecutul, se leapădă fără nici o jenă – faţă de ei înşişi, în primul rând – de bucăţi din ei, din ceea ce-a-nsemnat trupul şi sufletul lor la un moment dat, şi-n schimb le cer altora să rămână ca o stâncă, neschimbaţi, neschimbători ca un mit. Câtă superficialitate e-n om! Ce mult te-ai maturizat, Pavele, spuse Sânziana, fără tranziţie. Poate şi când te-am cunoscut erai la fel, dar n-am avut eu timp să observ. Atunci, eram „ocupată” să te iubesc, nu să te analizez.

  — Minimalizăm trecutul? întrebă Pavel, cu-o uşoară nuanţă de reproş.

  — Nu, dar eu vorbesc în dodii, cum zice o colegă de laborator, o bio-chimistă. Nu-mi place să vorbesc tern, ca-ntr-un raport. Totdeauna amestec gluma cu seriosul. Să ştii că nu-mi bat joc niciodată de nimic şi de nimeni. În viaţa mea nu mi-am bătut joc de nimeni şi de nimic. Pentru mine, limba este ca o fiinţă cu care glumesc, mă joc, din care vreau să scot tot ce pot. N-o las să lenevească şi să dospească. O trag de-o ureche, îi dau un bobârnac şi-n acelaşi timp am un mare şi neclintit respect pentru ea! Nu uit că e singurul sistem de semnalizare cu-adevărat uman.

  — Cred c-ai fi făcut carieră şi-ntr-o meserie-n care „materia primă” e cuvântul. Scriitoare, ziaristă, avocată…

  — Dac-ar fi fost să urmez chiar ce mi-aş fi dorit cel mai mult, aş fi urmat Filologia.

  — Deci şi-n meserie ai luat tot ceva plasat pe locul doi.

  Glasul lui Pavel sună a pagubă.

  — Hazardul are un rol incontestabil în viaţa omului. N-avem posibilitatea să ne combinăm cu toţi oamenii din lume: ca-n matematică „elementul m luat de n ori”. De unde să ştim unde se află omul cel mai potrivit nouă? Atunci, luăm ce ne scoate-ntâmplarea-n cale. Dacă nepotrivirile nu sunt „strigătoare la cer”, ne-mperechem bărbaţi cu femei – fără să aşteptăm să apară „el”, „unicul” – „alegem” prieteni, şi-n cadrul aceleiaşi legi, ne alegem o profesie; de dorit – una cu care să nu fim flagrant nepotriviţi. Cât te potriveşti cu-o profesie poţi spune abia după un număr de ani de „convieţuire” cu ea. Între un om şi profesia lui sunt aproape relaţiile dintr-o căsnicie. Poate exista armonie, pot apărea dezechilibre; „convieţuirea”, ca şi în multe căsnicii, poate continua din rutină: „Unde să mă mai duc acum? E prea târziu. O să meargă şi de-acum încolo, târâş-grăpiş, cum a mers şi pân-acum”. Şi timpul trece şi rezolvă această relaţie precară: în profesie – vine pensia; în căsătorie – vine moartea şi ia unul din parteneri. Timpul este factotum-ul lucrurilor lăsate la voia-ntâmplării. Şi-acum, după atâtea „consideraţiuni generale”, să-ţi spun de ce m-am făcut eu doctoriţă. În liceu învăţam bine la toate materiile, dar mai mult şi mai mult mă interesa ce era legat de spiritualitatea lumii. Mă interesa, de exemplu, limbajul ca fenomen, toate avatarurile prin care trecuse, toate subtilităţile lui, mă interesa civilizaţia. Mi-ar fi plăcut să ştiu semnificaţia celui mai mărunt lucru din lunga succesiune a civilizaţiilor. Mi-ar fi plăcut să trăiesc toată viaţa într-o vastă bibliotecă, unde să aflu şi iar să aflu. Mama era licenţiată-n litere: greacă şi latină. Fată de ţărani, obţinuse o bursă-n Franţa, unde şi-a luat doctoratul, întoarsă-n ţară, a căpătat un post în Bucureşti, la un liceu de fete. L-a cunoscut pe tata, s-au căsătorit. Tata era doctor; şi doctor foarte bun, după câte spun foşti colegi de-ai lui. A murit pe front, în '42. Doi fraţi ai mamei au murit şi ei pe front. Bunicul, „Taica”, tatăl Mamei, s-a-ntors de pe front cu un picior ţeapăn. Bunicii mei dinspre tată muriseră înainte ca eu să mă nasc. De mică-am auzit mereu cuvintele „parastas”, „pomelnic”, „colaci”, „colivă” şi le vedeam materializate. În cursul anului, mergeam de câteva ori la biserică, la Bucureşti, şi la Cernaţi, în satul Mamei, şi cu mâna mea de copil, printre mâinile celor bătrâni, săltăm şi coboram încet o tavă cu colivă, în timp ce preotul cânta „Veşnica pomenire”. Mişcarea aceea de-nălţare şi de coborâre, a cărei semnificaţie n-o ştiu nici astăzi, în mintea mea semăna cu legănatul unui copil, iar „Veşnica pomenire” cu care preotul însoţea gestul nostru, un cântec de-adormit morţii. Deşi Mama-mi explicase că după moarte ne prefacem în iarbă, în flori, că iar putrezim şi iar înviem în ceva şi că-n felul acesta nu ne pierdem ci luăm doar altă-nfăţişare, eu îmi închipuiam morţii ca pe locuitorii unei alte aşezări, unde trăiau ei între ei şi nu voiau sau nu puteau să se-amestece cu viii. Mama vorbea despre Tata-n fiecare zi. „Cum zicea Gheorghe” sau „aşa ar fi zis Gheorghe”, vorbe pe care le-auzeam mereu, mă-ntăreau în credinţa acelei lumi existente-n altă parte. Din spusele mamei, dintr-ale celor care-l cunoscuseră, Tata mi-era foarte drag. Era pentru mine un punct de onoare să-i semăn şi să fac profesia lui. Dar inima mă trăgea spre Filologie, spre Istorie. Mama, care nu mi-a impus niciodată părerile sau dorinţele ei, văzând că nu mă hotărâm, m-a sfătuit să fac Medicina. Nevrând să mă-nduioşeze şi deci să mă influenţeze, nici n-a pomenit de Tata; mi s-a dat însă pe ea ca exemplu. După Reforma-nvăţământului, latina şi greaca nu se mai predau în şcoli: catedra ei se desfiinţase. În învăţământ, i se oferise, la 90 de kilometri de Bucureşti, echivalentul unei catedre, care se compunea din muzică, educaţie fizică, desen şi geografie. Dac-ar fi fost singură poate s-ar fi dus acolo ca să rămână-n învăţământ; dar mă avea pe mine, începea să-i aibă şi pe bunici care, declaraţi chiaburi, aveau şi ei nevoie de ajutor, deşi n-o spuneau. Şi-aşa s-a făcut ea dactilografă. „E bine să faci o meserie din care să nu poţi ajunge dactilografă sau vânzătoare. Începe epoca profesiilor tehnice. Maşini, fizică, chimie, calcule, calculatoare.