Dar dacă spre o asemenea profesie nu te trage inima deloc… Oameni bolnavi au fost, sunt, şi-au să fie însă totdeauna. Deci, poţi face-o profesie veche de când lumea şi care-o să ţină cât lumea. În locul tău, între Filologie şi Medicină o clipă n-aş ezita. Când erai mică şi te mai lăsai pe tânjeală îţi spuneam „învaţă, că altă avere şi altă protecţie nu ai”. Tot aşa îşi spun şi-acum: fă o meserie de pe urma căreia să poţi trăi, fără să-ţi bată inima că s-ar putea să fii nevoită s-o schimbi, că altă avere n-ai să ai. Mulţi profesori, mulţi avocaţi fac azi alte meserii decât pe-a lor, dar nici un doctor, nici un inginer, nici un chimist n-a fost nevoit să-şi schimbe profesia”. Aşa m-am făcut eu doctoriţă.

  — Important e că nu-ţi pare rău. Şi eu, dac-ar fi fost după inimă, etnolog m-aş fi făcut. Atât ce-mi place fiecare strai, fiecare ciob, fiecare obicei de pe la noi şi de pe unde umblu, şi să ştiu despre el până la Adam. Mama, draga de ea, femeie de la ţară, n-a ştiut să mă sfătuiască ştiinţific, aşa ca mama ta, mi-a spus numai să mă dau şi eu după vreme, şi să-mi fie pâinea mai albă. M-am gândit şi eu tot la stabilitate într-o profesie. Îmi dădeam şi eu seama că-ncepe epoca meseriilor legate de practică… Aşa m-am făcut şi eu doctor.

  — Şi nu-ţi pare rău, nu?

  — Acum, mi se pare că niciodată n-am dorit altceva. În viaţă, sunt multe-asemănări între lucruri. Te-nsori, să zicem, cu-o fată, fiindcă-ţi place, fiindcă aşa cum ziceai tu „ne-mperechem” cu oameni de care nu ne despart deosebiri „strigătoare la cer”.

  — Văd că mă citezi.

  — Te citez, Sânziană, fiindcă-mă place tare mult, cum vorbeşti. Puţină lume ştie vorbi, cu adevărat.

  * „„Ştie vorbi…”. Doar în Transilvania şi-n Banat se mai foloseşte un mod personal plus infinitivul, ca-n latină”, observă Sânziana pentru sine.

  — Şi, cum spuneam, te-nsori cu-o fată care nu e „unica” sau aşa cum te gândeai c-ar fi sau chiar a fost „unica”. Şi trec anii şi te obişnuieşti atât de mult cu prezenţa femeii de lângă tine, încât uiţi că ai visat pe altcineva, la altcineva.

  — Cu o condiţie, Pavele: să nu fie-o deosebire flagrantă între ce visa visul şi ce ţi-a dat realitatea.

  Pavel o privi cu bănuiala că visul şi realitatea ei nu se potriviseră cine-ştie-ce şi-l mâhni gândul că şi el făcuse parte din această realitate.

  — Dezacordul cel mai grav nu este cel dintre ideal şi real, dintre „unicul” visat şi ce-ţi oferă realitatea, ci dintre real şi imaginea pe care ţi-ai făcut-o despre acest real. Cunoşti un om şi-ţi dai seama de la prima vedere că n-are nimic de-a face cu visul tău. Dar îţi faci o imagine despre-acel om – o imagine care de cele mai multe ori îl înfrumuseţează, îl „flatează”, fiindcă-n sufletul fiecăruia dintre noi rămâne toată viaţa o aspiraţie spre bine, spre frumos, şi speranţa, chiar nemărturisită, în fericire – iar omul păcătuieşte şi faţă de această imagine. Mama zicea că dacă vrei să păstrezi indiferent ce relaţie cu un om, trebuie să-l consideri ca pe-o rudă apropiată şi să-i ierţi, să-i tot ierţi, cum le ierţi copiilor, părinţilor, fraţilor tăi. Dacă ai orgolii, nici o relaţie nu e posibilă. Convinsă că Mama avea dreptate, am încercat să aplic acest principiu faţă de fostul meu bărbat. Îl înţelegeam, cum îi înţelegeam şi pe şefii mei, pe Voicu Marin şi pe Titus Verzeu, îl şi iertam, dar peste fiecare-nţelegere, peste fiecare iertare se-aşternea o crustă de-amărăciune care-ncetul cu-ncetul se transforma-n răceală. În acest proces de stratificare, simţeam căldura din mine pipernicindu-se, ajungând un fel de fosilă-ncremenită sub gheţurile unei geologii neiertătoare. Când am divorţat, când a divorţat bărbatu-meu de mine vreau să zic, sufleteşte eram demult despărţită de el. Ţi-am spus mai adineauri că-n ziua când a fost operată Liliana Fodor – care nici cu gândul nu gândeşte ce rol important a jucat în viaţa mea – în ziua aceea, cum mergeam în urma lui Verzeu, am simţit că ceva s-a rupt în mine şi ţi-am spus că mai simţisem încă o dată acelaşi lucru. Vezi, n-am uitat c-am lăsat acolo nişte puncte de suspensie. Pavele, după nişte puncte de suspensie, ai să mai suporţi şi-o paranteză. Mie nu-mi place să povestesc un om cât sunt în vreun fel de relaţii cu el, iar după ce nu mai sunt, nici atât. Nici când cineva mă provoacă nu-i răspund. Nu reproduc niciodată convorbiri pe care le am cu oamenii, chiar când oamenii în cauză nu reprezintă nimic pentru mine sau, când, şi mai rău, nu dau pe ei nici două parale. Dacă cineva are o clipă încredere-n mine, mă socotesc obligată să-i îndreptăţesc încrederea. Foarte multe femei povestesc cum şi cine le-a făcut lor curte, mai ales când n-au acceptat-o, considerând că oamenii aceia care s-au dezvăluit în faţa lor n-au dreptul la nici o discreţie. Dacă am să-ţi vorbesc despre căsnicia mea n-o fac pentru a-mi bârfi fostul bărbat. Dar nu-ţi pot vorbi despre-o perioadă din viaţa mea fără să-ţi pomenesc de el.

  Sânziana îi zâmbi de parcă i-ar fi cerut iertare.

  — Pavele, să nu ţi se pară că sunt un bas bleu – cum le zic francezii cucoanelor gen „ştie-tot” şi care la tot pasul îi dau zor cu câte-un citat. Dar dacă cineva a făcut înaintea mea o observaţie, a formulat-o mai bine decât aş putea s-o formulez eu, cred că e preferabil să-l citez pe-acel cineva, mai ales când pe el îl ştie toată lumea! Cehov zice că un om bine-crescut nu face niciodată confidenţe fără să i se ceară.

  — Dacă n-ai fi fost atât de bine-crescută, astăzi viaţa noastră ar fi alta.

  Vocea lui Pavel Vlas sunase atât de trist, parcă de dincolo de neîmplinire, încât ştergea reproşul din cuvinte.

  CAPITOLUL PATRU

  „Ne-ntoarcem mereu