de unde-am plecat. El are dreptate. Un copil nu-i o rochie pe care ţi-ai cumpărat-o şi-o treci sub tăcere faţă de-un bărbat. Ciudat mi se pare că până azi n-am avut deloc remuşcări că nu-i spusesem lui Pavel de Ana. Cât de repede se schimbă raporturile-n om. Cum zice nenea Daniel: „Suntem imprevizibili, atât cât suntem, fiindcă datele existenţei noastre nu apar toate deodată: astea sunt, ăsta ne e comportamentul faţă de ele, şi gata. O vorbă, o privire, un gest schimbă uneori cursul unei existenţe. De unde să ştii că ele-au să-ţi apară? Cum să-ţi compui comportamente preventive, cum să te vaccinezi împotriva imprevizibilului? De-aceea mi se par puerili, îngâmfaţi, apsihologi toţi cei care spun: 'aşa ceva n-aş face să ştiu că mor!'. Şi-i vezi cum în faţa unor mize departe de moarte ca cerul de pământ fac tot ce juraseră că n-ar face nici morţi. Nu exista 'material didactic' mai elocvent pentru exemplificarea dialecticii decât sufletul omului”. Cât de important eşti în viaţa mea, nene Dal, aproape că nu e situaţie-n care să nu-mi aduc aminte un cuvânt de-al tău!”.

  * „Câtă vreme mi-ar trebui ca s-ajung din urmă toate citatele-astea ale Sânzienei…? Mă simt intimidat intelectual în faţa ei, acum mai mult chiar decât atunci, mă simt ca un şcolar în faţa-nvăţătoarei lui. Şi am impresia că se scuză tot timpul că e mai învăţată decât mine. Cu doctorul Şerban n-ar face-o, fiindcă nu e nevoie. Cum ar fi fost căsătoria noastră, dac-ar fi fost?”.

  — Pavele, ai dreptate.

  Tresăriră amândoi ca şi când unul ar fi putut vedea gândurile celuilalt.

  — Ai dreptate. Cred că bine-ar fi ca oamenii să vorbească, să nu ţină-n ei vorbele care se-acumulează-n suflete ca apa-ntr-o adâncitură. Iar apa asta, în cel mai bun caz, seacă, dar de multe ori riscă să se transforme-n mocirlă şi să mai facă şi mătasea-broaştei. Să vorbească, şi anume ca şi când de fiecare dată ar vorbi pentru ultima dată, ca-n faţa Judecăţii de Apoi. Deşi-mi spun mereu acest lucru, nu reuşesc să-nfrâng barierele din mine. De fapt, dacă mă gândesc bine, o singură dată am dat barierele-n lături şi-am vorbit ca la Judecata de Apoi. („Da, domnule doctor Vladimirescu, sunteţi singurul om faţă de care, faţă de care, în sfârşit…”.) Îmi dau seama că-n momentul când vorbeşti despre tine este imposibil să te desparţi, să te „filtrezi” de alţii, într-atât viaţa noastră este-mpletită cu-a altora, dependentă de ea. Viaţa fiecăruia dintre noi este, faţă de oamenii care-o determină, ca un râu în raport cu bolovanii pe care-i duce cu el la vale. Cât aş vrea eu să-ţi vorbesc numai despre mine tot nu izbutesc s-aleg apa de pietre. Orice-am face ne-ntoarcem la una dintre legile dialecticii: conexiunea fenomenelor. Vorbind despre fenomenul care sunt eu, nu ştiu de unde să-ncep…

  — De unde vrei. Pân' la urmă pun eu cap la cap bucăţelele, ca la jocurile alea cu cuburi, au un nume străin…

  — Puzzle.

  — Aşa. Pân' la urmă te-aleg eu, te cern eu dintre alţii.

  — Atunci, întinde sita. O fată de nouăsprezece ani, crescută de-o mamă văduvă, cunoaşte, din întâmplare, un tânăr cu zece ani mai mare decât ea. Dacă-ncep aşa, e bine?

  — Tu ştii.

  Sânziana se gândea cum să-i povestească viaţa ei lui Pavel. Care să fie raportul dintre-adevăr şi minciuna prin omisiune. N-avea de gând să-l mintă, însă cum ar fi putut, ceea ce este cu neputinţă, să-i înfăţişeze tot adevărul, cum să-nfrângă pudoarea? Cum să-i spună că nopţi întregi, în adolescenţă, nu dormise de dorul lui Daniel Şerban, omul la umbra căruia crescuse, pe care-l asemuia unui copac cu-o imensă coroană ocrotitoare? Şi ce cuvinte să folosească? Toată viaţa nu facem altceva decât să interpretăm cuvinte. Noi – pe-ale altora, alţii – pe-ale noastre. Şi cum să nu te gândeşti la ele, cum să-ţi fie indiferente, când urmele lor sunt de neşters?

  „„O faptă rea se-ndreaptă printr-o faptă bună, o vorbă rea nu se-ndreaptă prin nimic”, spune-un moralist de-al meu”.

  Pentru Sânziana, Pavel Vlas căpăta acum o altă valoare. El nu mai era băiatul cu care se iubise-o lună de vară la mare şi cu care-avusese, din întâmplare, un copil, băiat pe care-l exclusese din viaţa ei, situându-l într-un album cu amintiri. De-acum înainte, Pavel Vlas – dacă-l lăsa ori nu s-o recunoască pe Ana – devenea o prezenţă, independentă de voinţa ei. N-avea de gând să se-nfrumuseţeze cu nimic în ochii lui. Îi era însă foarte greu să-şi aleagă tonul povestirii.

  — Pavele, am să-ncep mai de departe. Într-un sat din Muntenia, acum vreo sută patruzeci de ani, un negustor grec, pe nume Costi Mavros, cumpărase o moşie de vreo două sute de pogoane şi-o pădure mare de tot de la nişte boieri. Nevasta a doua a grecului, rămasă văduvă, se măritase cu un boier cu vreo douăzeci de ani mai tânăr decât ea, un boier care-şi tocase averea pe la Paris. Boierul ăsta, Ienache Kreţulescu, rămas văduv la rândul lui, se-nsurase cu-o cucoană, tânără şi frumoasă, cu care-avusese-o fată, Luxiţa…

  — Ce nume e ăsta, de la ce vine?

  — De la Ruxandra, Ruxiţa. Dar fata-şi spunea, când era mică, Luxiţa, şi-aşa-i rămăsese numele! Luxiţa Kreţulescu se măritase cu un domn Bantaş şi-avusese o fată, Luţa, măritată Şerban. Luţa şi Sică Şerban, magistrat, avuseseră trei copii: Daniel, Marie-Jeanne şi Matei. Daniel – doctor, profesorul Daniel Şerban; Marie-Jeanne – licenţiată-n drept, profesase doi-trei ani, până se măritase cu doctorul Dinu Serafiotti, profesorul Serafiotti; Matei – doctor, care, de dragul picturii, nu practicase niciodată medicina.

  — Pictorul Matei Şerban?

  — Exact.

  — Apusul” ăsta nu-i de el? întrebă Vlas, arătând cu mâna spre tabloul de pe peretele din faţa lui.

  — Ba da.

  — A fost în „retrospectiva” de anul trecut?

  — Da. Grecul, Costi Mavros, şi grecoaica lui, Melina Mavros, avuseseră două slugi, doi fraţi, un băiat şi-o fată, dintr-o casă cu douăzeci de copii: Gore