şi Fira – Grigore şi Glafira. Cu vreo doi ani înainte de-a muri, grecoaica le dăduse fiecăruia, cu acte-n regulă, câte şaişpe pogoane de pământ bun, şi le făcuse câte-o casă-n apropierea conacului. Gore se-nsurase, flăcău tomnatic, şi-avusese două fete. Una din fete e străbunica mea, Sulfina. Stră-străbunicul meu, Gore, moştenise şi averea soră-sii, Fira, care nu se măritase niciodată. Străbunica-mea, Sulfina, o moştenise pe soră-sa, care n-avusese parte de copii. Aşa se făcea că străbunicii mei dinspre mamă, Sulfina şi Ilie Pribeagu, se văzuseră stăpâni pe două case şi pe treizeci şi două de pogoane de pământ. Stră-străbunicu-meu, Gore, şi soră-sa, Fira, muriseră slujindu-i cu credinţă pe boierul Ienache Kreţulescu şi pe fiică-sa, coana Luxiţa Bantaş, oameni de omenie care mâncau dintr-o oală cu slugile şi nu se bucurau să ia sufletul din om. Coana Luxiţa, femeie chibzuită, energică şi inimoasă, pietruise toate uliţele din Cernaţi, pe cheltuiala ei, adusese doctor în sat, mărise şcoala, renovase biserica, făcea pomeni de sufletul maică-sii, care-o lăsase orfană la doi ani, şi de-al grecoaicei, la care chema şi omenea tot satul.

  În fiecare toamnă, mergea-n pădure cu oamenii şi le dădea lemne de foc şi de ridicat case. Le zidise cuptor de cărămidă şi cuptor de pâine. Le scria şi le ducea plângeri pe la autorităţi, crezându-le ţăranilor – că-i vedea zi de zi, fiindcă ea nu ţinea nici administrator, nici vătafi. Le credea că-i ţinuse loc de mamă o ţărancă: Fira. Le ştia toate păsurile, le ştia şi nu se făcea că nu le ştie.

  Nu-ntâmplător, la 1907, conacul şi hambarele ei rămăseseră neatinse.

  Străbunică-mea, Sulfina, şi soră-sa, Fanida, crescuseră pe lângă domnişoara, adică pe lângă coana Luxiţa. Le cununase pe-amândouă, le botezase copiii şi-i plânsese cu ele când muriseră mititei, cum mureau pe vremuri copiii.

  Străbunică-mii, din opt copii îi trăise doar o fată, Simina, bunică-mea, pe care-o dăduseră dup-un băiat zdravăn şi harnic, care le mai adusese şi el zece pogoane de pământ. Bunicii mei, Vasile şi Simina Dorobanţu, au avut trei copii: pe Dumitru, pe Ion şi pe Smaranda. Toţi trei se-arătau isteţi şi buni la carte. Învăţătorul îi spusese naşei, coanei Luxiţa, c-ar fi fost păcat de copiii ăştia să nu meargă mai departe cu-nvăţătura. Coana Luxiţa tăbărâse cu gura pe bunicul:

  — Mă, Vasile, nu vrei să vezi copiii ăştia domni?

  — Şi cu pământul ce să fac, naşă? Cine să-l muncească?

  — De-asta ţi-e? Pământ să fie, că s-o găsi cine să-l muncească.

  — De ce să nu rămânem noi, ţăranii, cu ţarina şi dumneavoastră, boierii, cu cartea?

  — Mă, Vasile, dacă vezi că seacă un ogor ce-i faci?

  — Păi, ce să-i fac?

  — Păi, nu-i pui gunoi proaspăt şi-l îngraşi?

  — Ba-i pun.

  — Aşa şi cu mintea. A boierilor a cam secat. E nevoie de minte proaspătă. Şi zeama de varză o vânturi ca să nu se-mpută. Lumea nu stă pe loc, Vasile. Dă copiii la carte.

  — E greu, naşă. Trebui' să ai bani şi să mai şi cunoşti lumea pe ia oraş. Eu ce să mai ştiu? Că pe câmp mi se luminează, pe câmp mi se-nnoptează.

  — Oi mai pune şi eu umărul, că nu m-oi prăpădi aşa curând.

  — Ba să păzească bunul Dumnezeu să te prăpădeşti, naşă!

  Şi naşa nu se lăsase până ce nu-i văzuse pe-ăi doi băieţi ai Bunicului, unul – la Şcoala normală, altul – la Seminarul teologic; fiindcă, mai intelectuali de-aşa Bunicul nu se-ndurase să-i facă, în ruptul capului.

  Venise şi rândul mamei. Domnu-nvăţător o lăuda-ntruna.

  — Bade Vasile, îi spunea el Bunicului, de când sunt eu învăţător copil ca fata dumitale n-am văzut! Ce ţi-ai fi făcut păcat cu băieţii de nu i-ai fi dat la carte, dar ce păcat ţi-ai face să n-o dai pe Smaranda.

  De-aşa ceva Bunicul nici nu voia s-audă. Fată de ţărani, frumoasă şi cu zestre, şi să-nveţe carte! Cât trebuia ca să citească sărbătorile-n călindar, să-nsemne ouăle de pus sub cloşcă şi de numărat şirele pe arie ştia. Fetei însă-i intrase-n cap să-nveţe. Citea din scoarţă-n scoarţă manualele fraţilor ei mai mari şi pe-ale nepoţilor coanei Luxiţa. În clasa a patra, ştia pe dinafară toate declinările şi toate conjugările latineşti şi manualul de franceză pentru clasa-ntâi de liceu. Dar Bunicului puţin îi păsa de latinească şi de franţuzească. Avea s-o mai lase cinci-şase ani, să se-nalţe, să joace şi ea de două-trei ori în horă, să-nveţe să ţeasă-n război velinţe şi pânză şi s-aşeze-o oală la foc şi pe urmă punea el ochii pe-un flăcău de nădejde care să ducă la greu.

  Într-o zi, fata luase trei ouă de bibilică – de câţă, cum se spune pe la noi – şi cu ele-ntr-o batistă se dusese la curte, la naşa.

  * „„Pe la noi”… Omul nu-şi rupe niciodată toate rădăcinile din suflet. Sânziana e născută, crescută la Bucureşti, dar pentru ea „la noi” e satul bunicilor şi-al străbunicilor ei. De-aş trăi o mie de ani la Cluj, la Bucureşti, oriunde, „la noi” tot Vuioara ar fi”, gândi Pavel Vlas care, pe măsură ce se desfăşura povestea Sânzienei, simţea cum îl învăluie o ceaţă de tristeţe

  — Ce e Smarandă cu tine? o-ntrebase coana Luxiţa.

  Drept răspuns, fata-i întinsese batista cu ouăle. Coana Luxiţa-şi învinsese un zâmbet şi pusese cu grijă şi cu seriozitate ouşoarele pestriţe-ntr-o fructieră.

  — Dacă mi-ai adus ouăle-astea aşa de frumoase, am să-ţi dau şi eu ceva. Hai cu mine.

  Purtând fetiţa prin toată casa, coana Luxiţa o dusese la cămară. De pe-un raft, luase un borcan cu dulceaţă de chitră şi i-l dăduse.

  — Ţine de la mine, şi-ţi mulţumesc. Şi-acum, spune tu naşei care ţi-e oful.

  — Năşică, vorbeşte matale cu taica să mă dea şi pe mine la carte. El vrea să mă mărite şi eu nu vreau.

  Coana Luxiţa de data asta nu se mai putuse ţine: izbucnise-n râs. Râdea