— Nu'l las eu să te mărite. Pân' la toamnă-l îmblânzesc eu şi te dă la şcoală.

  Pe urmă, coana Luxiţa o pusese să-i conjuge verbul „aller”, verbul „avoir” şi verbul „ętre”, o pieptănase frumos şi-i împletise două panglici roşii în părul negru, îi dăduse o carte de basme şi-o petrecuse până la poartă, în care timp o-ntrebase de toţi ai ei şi de vecini.

  — Năşică, nu mă uita. Că matale eşti cucoană mare şi te-ascultă.

  — Cum să te uit? Vorba-i vorbă!

  De Sân Pietru, coana Luxiţa se-nfiinţase la şcoală, la serbare, unde se-adunase tot satul. Adusese o trăsură de cofeturi şi de covrigi pentru copii. Mama recitase Trei, Doamne, şi toţi trei atât de frumos că plânsese toată lumea. Toţi îşi amintiseră de cei căzuţi pe front, cu patru ani mai înainte. Ce-ţi spun eu se petrecea-n 1922. Coana Luxiţa brusc îşi adusese aminte că-n urmă cu doi ani se strânseseră nişte bani pentru un monument al eroilor din comună.

  — Lisandre, i se adresase ea ca arsă primarului, ce se-aude cu monumentul eroilor?

  — Care monument, coană Luxiţa?

  — Cum care? ăl pentru care-am dat bani cu toţii.

  — Păi, să vezi, coană Luxiţa…

  — Lisandre, băiete, eu ştiam că să iei şi de pe viu şi de pe mort e-al popilor. Fă bine şi până-ntr-o lună, ca să nu zici că suntem oameni răi, să fii cu banii pe masă; eu am listele acasă cu ce-a dat fiecare. Să nu zici că nu ţi-am spus!

  Apoi, fără nici o tranziţie, Bunicului:

  — Ce zici, Vasile, de Smaranda? O faci profesoară? Halal copil!

  — N-o stătea dracu-acasă, şoptise Lixandru primarul şi oftase-a-nfrăţire, odată cu Bunicul, căci amândorura le stricase cheful coana Luxiţa, care nu ierta pe nimeni.

  La vreo două săptămâni de la serbare, Mama păzea vitele pe izlaz. Luase cu ea şi-un manual de latină al lui frate-său, Mitru. Răsucind mereu în căpşorul de unsprezece ani „silva-silvae” nu băgase de seamă că o pereche de boi intrase-ntr-o porumbişte din coasta izlazului. Cum şedea ea pe burtă şi cu ochii-n carte, deodată se văzuse acoperită de-o umbră ameninţătoare. Sărise-n sus.

  — Fi-ţi-ar cărţile-ale dracu'! zisese Bunicul, căci a lui era umbra, şi-o croise peste picioare cu biciuşca. Bine e-acu' c-ai lu' Hodorogea mi-au dus boii la gloabă? Bine e? şi-o croise din nou cu sete peste picioare. Dumnezeii lor de hârţoage!

  Şi ridicase opinca-nspre carte. În clipa aceea, Mama s-a azvârlit cu burta peste foile ei deschise şi de-acolo a strigat cu deznădejde:

  — Omoară-mă, taică, dar cartea nu mi-o strica.

  Bunicul a dat drumul biciuştii în iarbă.

  — Ce carte e aia?

  — A lu' neică Mitru, de latină.

  — Asta ce mai e?

  — E mama limbii noastre, a mai căpătat fata inimă.

  — Mama limbii noastre! Ia te uită, şi limbile au mamă?! Dar tată cine-i e? întrebase Bunicul după un moment de gândire.

  — Nu ştiu, că nu scrie. Zice numai de mamă.

  — Îhî! Dacă pe ta-său nu l-o şti…

  — Păi ce, pe-al Floarii lu' Vasile îl ştie careva, şi ea e de la noi din sat…

  — Aşa e! Şi-n limba asta de ziseşi sunt vorbe multe?

  Mama dăduse afirmativ din cap.

  — Multe…

  — Îi zice şi la „bou” în vreun fel? ori n-avură.

  — Îi zice „bos, bovis, bovi, bovem, bos, bove”, recitase mama dintr-o suflare.

  — Ia… parcă-l auzi mugind! Da' ce cuvânt lung… Doamne! Şi la noi cum s-a scurtat!

  Pavel Vlas zâmbea, imaginându-şi scena petrecută cu peste-o jumătate de veac înainte.

  — Bos-bovis” a hotărât soarta Mamei. În toamnă, Bunicul a dat-o la liceu, că pe ea nu putea s-o facă popă, iar învăţătoare nu voise ea să se facă, în ruptul capului.

  Opt ani a fost premiantă de onoare a şcolii, patru ani studentă strălucită, iar ca bursieră la Paris a uimit Sorbona.

  S-a măritat cu tata, i-a cununat doctorul Daniel Şerban, cu nevastă-sa, Marina, în 1937. A venit războiul. La trei luni de la „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!”, în septembrie, Tata, doctorul Şerban, Bunicu-meu, Vasile Dorobanţu, fraţii Mamei, Dumitru – Mitru, preot în satul Dobriţa – şi Ion, învăţător chiar la Cernaţi, au plecat pe front.

  Din neamul nostru, numai Bunicul – Taica, aşa-i spuneam noi – s-a mai întors în '43, cu un picior ţeapăn. Mitru a lăsat un băiat, Ion n-a lăsat pe nimeni, iar Tata m-a lăsat pe mine. Când a plecat Tata pe front, aveam opt luni. Un văr de-al coanei Luxiţa era mare de tot în Ministerul de Război. Conu Sică şi coana Luţa Şerban, ginerele şi fata coanei Luxiţa, părinţii profesorului Daniel Şerban şi-ai pictorului, toată ziua n-o slăbeau cu gura pe coana Luxiţa: „Du-te, mamă, du-te, mamă, şi roagă-l pe nenea Jorj să-i mobilizeze pe loc”. Şi coana Luxiţa, săraca, şi-ar fi călcat pe inimă, deşi nu prea-i era drag văru-său, şi s-ar fi dus cu săru' mâna la el, dar nenea Daniel şi nenea Matei nici n-au vrut s-audă. „Ce, voi aţi făcut războiul, voi aţi cerut să mergeţi pe front?”, striga coana Luţa Şerban. „Ţăranii şi toţi care merg pe front crezi că ei au făcut războiul? Crezi că-i întreabă cineva dacă vor să meargă pe front? Ce-o fi cu toată ţara românească o fi şi cu noi”, ziceau ei. „Mie-mi pasă de voi nu de „ce-o fi cu toată ţara româneasc㔄, nu se lăsa convinsă coana Luţa. „Ba să-ţi pese, mamă, că până la urmă orice-ar face-un om, soarta lui e legată de soarta ţării lui”. Şi s-au dus pe front. Tata şi nenea Daniel au fost repartizaţi la aceeaşi unitate. În dimineaţa zilei când a murit, Tata i-a spus lui nenea Daniel: „Dănuţule, dacă mor, te rog