să ai grijă de fetele mele. Dacă n-ai fi-nsurat, ţi-aş zice s-o iei pe Smaranda de nevastă…”, adăugase el ca să mai îndulcească vorbele de la-nceput, care sunau a prevestire. „Hai, măi Gheorghe, nu mai cobi, că e destul de „vesel” şi-aşa”, zisese nenea Daniel. Toată ziua fusese un iad: atac, contra-atac, atac, contra-atac. La apus, lucrurile se liniştiseră. Tata şi cu nenea Daniel se duseseră să se-ncredinţeze că printre cei declaraţi morţi de brancardieri nu mai era nimeni viu. Se-aplecau, iar se ridicau. Era linişte. Doar din când în când orăcăia câte-o broască pe malul unei bălţi din apropiere. „De ce-or mai fi oamenii fiinţe raţionale dacă raţiunea nu-i ajută să se-nţeleagă şi se poartă unii cu alţii mai rău decât brontozaurii-ntre ei?”, se-ntrebase Tata cu glas tare. „Fiindcă interesul este o formă „evoluată” a animalităţii, iar manifestările cinetice, printre care şi omorul, folosite în locul expresiei raţionale, le-au rămas de pe vremea când nu descoperiseră limbajul articulat, pe care şi astăzi îl folosesc cu multă economie! Ridică mai repede parul decât să deschidă gura. Domnii din guverne – cu parul, iar noi, „cetăţenii”, oile raţionale – trimişi la abatoare cu devize-nălţătoare în cap de coloană. Parul hotărăşte, nu raţiunea. Îmi spunea Iancu Stein că la ei, la muncă forţată, a ieşit o glumă. Un plutonier îi dă lui Iţic un pat de puşcă-n coaste. Iar Iţic zice: „De ce dai, domnu' plotoner, nu poţi să-njuri?”„. „Ce primăvară frumoasă”, a zis Tata şi s-a uitat, s-a uitat pe cer la un cârd de cocori. „Primăvara mai mult ca oricând…”. Un glonţ rătăcit l-a doborât. „Primăvara mai mult ca oricând” au fost ultimele lui cuvinte.

  Profesorul Bartolomeu obţinuse la Bucureşti, printr-o intervenţie la Ică Antonescu – Mihai Antonescu… Ştii cine era Ică Antonescu? i se-adresă Sânziana lui Pavel.

  — Am învăţat la istorie.

  — Cum îţi spuneam, profesorul Bartolomeu obţinuse aducerea de pe front şi mobilizarea pe loc a trei doctori „de o excepţională valoare”, cum îi declarase el: Gheorghe Hangan, Daniel Şerban şi Ioan Wagner. Ordinul sosise pe front la două săptămâni după moartea Tatei. Mama i-a făcut un cenotaf, un mormânt gol, la Belu, un cimitir de-aici din Bucureşti. „În amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front 1907-1942”, aşa scrie pe cruce…

  Taica, bunicu-meu dinspre mamă, se-ntorsese cu un picior ţeapăn. Îi muriseră pe front feciorii şi ginerele… Vitele – rechiziţionate pentru front. Bunica ara cum putea cu vacile, ca toate femeile din sat, muncea şi făcea pomeni de sufletul morţilor. Le făcuseră şi ei feciorilor morminte-n cimitir la Cernaţi, în care-ngropaseră sicrie cu câte un rând de haine şi cu câte-o fotografie a morţilor.

  A venit Reforma-nvăţământului; Mama, din profesoară, s-a văzut dactilografă la „Cauciucul”. Pleca dimineaţa la cinci jumătate ca să poată ajunge la ora şapte la fabrică, în afara oraşului. Eu plecam la şcoală cu cheia la gât şi când mă-ntorceam nu-ndrăzneam să descui decât după ce mă-ncredinţam că nu m-a urmărit nimeni. Spaima asta mi se trăgea dintr-o zi când o familie compusă din tată, mamă, trei copii de mână şi unul în burtă, încercaseră să ne forţeze uşa ca să ne ia casa, o garsonieră dublă în blocul vecin ăstuia-n care stau acum. Sunaseră la uşă. Mama se uitase pe vizetă.

  — Pe cine căutaţi?

  — Pe dumneavoastră.

  — Pentru ce? întrebase mama.

  — Am vrea să vă spunem ceva.

  — Spuneţi.

  — N-aţi vrea să deschideţi niţel? Cum să vorbim aşa prin uşă?!

  Mama deschisese fără să tragă lanţul de siguranţă. Eu stăteam lipită de ea. Bărbatul şi-a-nfipt piciorul în vestibul şi-a dat s-o-mpingă pe Mama la o parte cu umărul. Nevasta lăsase copiii lipiţi de zidul palierului şi stătea şi ea-n poziţie de atac. Mama i-a tras bărbatului un pumn drept între ochi şi-a-mpins cu putere uşa, strivindu-i piciorul. De pe palier, bărbatul o-njura printre dinţi pe Mama de toţi Dumnezeii, iar femeia o blestema: „Alege-s-ar praful de voi, bestii burghezo-moşiereşti ce sunteţi! Voi staţi în palate, şi noi în nişte magazii”. În vremea asta, bieţii copii – cel mai mare să fi tot avut cinci ani – plângeau toţi trei. Eu, lipită de Mama, tremuram atât de tare că nu ştiu cum nu m-am îmbolnăvit de inimă. În toată hărmălaia aceea, am auzit glasul grav al Mamei, ca venit din altă lume: „Oameni buni, n-am avut nici moşii, nici fabrici, nici case. Stau cu chirie în casa asta, dinainte de război, din '37. Bărbatu-meu era doctor şi-a murit pe front. Sunt femeie văduvă cu un copil orfan. Mă scol dimineaţa la patru şi mă-ntorc seara la cinci acasă. Bat la maşină într-o fabrică. Eu ştiu că nevoia v-a adus în starea asta. Dumneavoastră, într-o zi o să primiţi o casă, eu dac-o pierd pe-asta… Femeie dragă, atât cât ai un bărbat lângă dumneata, ai un sprijin, gândeşte-te că eu nu-l mai am”. A urmat un moment de linişte care mie mi s-a părut o veşnicie. „Hai, mă, să mergem, fir-ar a dracu' de viaţă”, a zis femeia, şi-a luat copiii pe lângă ea şi s-au dus. Mama a-nceput să plângă. N-o mai văzusem niciodată plângând. Nici la mormântul Tatei, nici la al fraţilor ei, niciodată. Spaima-mi trecuse. Copil aşa cum eram, începeam să pricep când ceva se frânge-n om. Pricepusem că oamenii de-afară nu erau tâlhari, ci nişte biete fiinţe amărâte, ajunse la capătul puterilor şi-al răbdării. Glasul Mamei, drept şi curat, ca al omului care spune adevărul, cuvintele puţine în care le povestise drama unei vieţi îi făcuseră pe oamenii-aceia şi mai nefericiţi. Eram sigură că le venea greu să se uite unul la altul, de ruşine. Iar Mama, fiinţa aceea-nţeleaptă şi blândă, care trebuise să lovească un semen al ei! Câtă spaimă trebuie să fi fost în sufletul ei. Ce prăbuşire dacă plângea, ea care nu plângea şi nu se plângea niciodată. S-a aşezat pe-un scaun, cu mâinile-n poală, şi stătea ca moartă. Vii în ea rămăseseră doar lacrimile care nu se mai opreau. S-a ridicat