deodată şi s-a dus în baie. Abia respirând, mi-am lipit urechea de uşa băii. Auzeam un plâns înecat în suspine şi-n sughiţuri. Deodată, n-am mai auzit nimic. Apoi, ritmic şi monoton au început să-mi toarne-n urechi nişte cuvinte: „Doamne, de ce ne-ai mai făcut… Doamne, de ce ne-ai mai făcut… Doamne, de ce ne-ai mai făcut… Doamne, de ce ne-ai mai făcut…”. Rostite fără nici o-nvinuire, lipsite chiar şi de ton interogativ, ca pornite dintr-o maşinărie stricată care se-nvârteşte-n neştire. M-am culcat pe podea-n faţa uşii. Era pentru prima oară-n viaţă când aş fi vrut să mor. Mama a deschis într-un târziu uşa, m-a ridicat, m-a mângâiat şi, ca şi când nimic nu s-ar fi-ntâmplat mi-a spus: „Hai niţel prin oraş. Ne mai uităm şi noi în dreapta, în stânga, mai vedem ce s-a adus pe cartele. Poate că ne facem nişte rochii frumoase”. Acţiunea se petrecea-n 1951-52. Şi-am plecat pe stradă. Mama-n lodenul ei gri, eu într-un pardesiu de lână seină, croşetat, pe care toată lumea-l admira. Mama avea ambiţia să mă-mbrace frumos. Şi, cum spuneam, am luat-o fără nici o ţintă pe străzi. Mă uitam la oameni şi la lucruri cu umilinţa şi cu-mpăcarea celui care-a trecut la un pas de moarte. Eu nu trecusem pe lângă moarte; aflasem însă ce-nsemna să vrei să mori. Din ziua aceea, nu m-am mai uitat niciodată la lume cu ochii cu care mă uitasem pân-atunci. Se stinsese ceva-n mine şi-n schimb se trezise bănuiala unor dureri, a unor amărăciuni, a unor umilinţe şi, mai ales, a unor urâţenii la care nu mă dusese pân-atuncea gândul.

 

  (Pavel se-ntreba când îşi dorise el pentru prima oară moartea. Când murise taică-său. De-atunci, amărăciuni avusese destule, dar chiar să moară parcă n-ar mai fi vrut. Se uita la Sânziana şi nu găsea nici un cuvânt să-i spună. „Orice i-aş spune, trecutul nu i-l pot schimba şi nici amintirile”.)

  — Pavele, ţi se pare curios că ţi-am povestit cu atâtea amănunte întâmplarea asta?

  — Durata afectivă e alta decât durata reală. O clipă, de multe ori, ţine-n sufletul omului mai mult decât întâmplări din ani şi ani, puse cap la cap.

  — Am o memorie care, profesional, mi-e de mare folos. Citesc o dată un lucru şi-ţi pot spune şi că este pe pagina din stânga sau pe cea din dreapta. O memorie atât de fidelă are însă păcatul că nu operează diferenţiat. Păstrează tot. Mă face să simt prea acut trecutul. Trec pe străzi. Mi-aduc aminte stările şi gândurile pe care le-am avut pe fiecare palmă a lor. Memoria mă-nţeapă tot timpul de parc-aş sta pe un recif de corali. Prezentul pentru mine e mereu însoţit, dublat, bruiat de imagini din trecut. Din ţepile-acestui recif se-nalţă câteva lame tăioase şi nesfârşit de-nalte. Amintirea pe care ţi-am povestit-o face parte dintre ele. Prima dată când am simţit dorinţa să mor.

  — Şi de-atunci încoace?

  — Uneori, m-aş întinde jos să mor, cum zicea Maica, bunică-mea. Sunt momente când mă simt sătulă de viaţă; când sunt prea obosită şi când, scăzându-mi tonusul, îmi scade şi rezistenţa morală. Mai mult ca orice mă oboseşte incorectitudinea oamenilor, provenită din versatilitate, din incapacitate, din lene şi din inerţie. Tot ce este inestetic în comportamentul oamenilor mă deranjează. Dar mă scutur de dorinţa de-a muri şi-mi spun: „Vino-ţi în fire: ai doi copii de crescut, pe care liberă şi nesilită de nimeni i-ai adus pe lume! N-ai dreptul la tristeţi metafizice”. Şi mă-nalţ de la podea înainte de-a număra până la zece. Totul e să nu fii făcut knock out de dorinţa de-a muri. Altminteri, cred că toţi am dori din când în când să murim. Tu nu?

  — Eu oare n-oi face parte din „toţi”?

 

  (Sânziana se uită-n ochii lui Pavel, apoi lăsă privirea-n jos şi o plimbă peste plăcuţele parchetului şi printre lujerele stilizate ale covorului.)

  — Aveam, cred, şase ani, îşi reluă ea firul amintirilor fără să ridice privirea de jos, când am văzut o pisică fătând. Mă uitam fascinată, de suferinţa ei şi de fiinţele nătânge şi oarbe care ieşeau din trupul ei ca nişte larve. Mă uitam cu ochi dilataţi de curiozitate şi de uimire. M-am uitat până s-a sfârşit. Dup-aceea am vărsat şi sufletul din mine şi n-am spus nimănui ce văzusem. Şi să-ţi povestesc şi cea mai frumoasă amintire a mea. Cam tot înaintea primului an de şcoală, eram vara la bunici. O căţea de-a lor, Molda, fătase sub un pătul. Nimeni nu-i văzuse căţeii. Într-o zi, m-am vârât de-a buşilea până la culcuşul lor. Era-ntuneric sub pătul, aşa că mai mult pe pipăite am adunat cinci mogâldeţe, le-am vârât în traista pe care-o adusesem cu mine şi-apoi am târât-o cu băgare de seamă în curte, în bătaia soarelui. Mi-am scos fusta şi-am aşternut-o pe jos, pe urmă, uşor de parc-aş fi umblat cu nişte ouă moi, am răsturnat traista. Cinci rostogoale, pufoase, două albe şi trei negre, stăteau amestecate-n faţa mea, unul peste altul, cum căzuseră din traistă. Nu-ncercau deloc să se-aşeze-n altă „formaţie”. Le era bine oricum. M-am culcat pe burtă şi-am început să mă uit la ei. Nu văzusem niciodată ceva mai frumos. Erau pe cât de lungi pe-atât de laţi. Atât de graşi că n-aveau gât. Şedeau ca la rugby, trei cu capul spre mine, doi cu coada. M-am uitat în ochii celor trei cu care mă aflam acum bot în bot: şase mărgele de-un cenuşiu lăptos care nu ştiai dacă te văd sau nu. Cu ochii lor fără privire, cu capetele care făceau una cu trupul, bulzurile-acelea păreau nişte zeităţi ale bunei-stări şi-ale mulţumirii de sine. Am căpătat curaj şi-am luat unul în mâini şi l-am întors cu labele-n sus. Nişte labe ca nişte pâinişoare dospite. Vedeam cum îi curge sângele prin nişte fire-albastre care brăzdau „peisajul” fraged, alb-rozaliu, al burţii umflate de lapte. L-am lipit cu burta pe pieptul meu şi l-am ţinut aşa, ca-ntr-un extaz. M-a apucat apoi un fel de frenezie. M-am culcat cu faţa-n