sus şi i-am luat pe toţi şi i-am aşezat pe mine, mi-i puneam pe faţă, mi-i lipeam de urechi, şi-i sărutam, îi sărutam în neştire. Din când în când, printre rostogoalele pufoase, vedeam petece albastre dintr-un cer fără pată. Eram zdrobită de fericire. Mi se părea că pân-atunci fusesem oarbă. Şi, deodată, mi-era dat să fiu martora unui lucru de-o frumuseţe nebănuită. Pentru prima oară, fără să ştiu să formulez ce simţeam, înţelegeam adâncimea şi măreţia vieţii. Vietăţile-acelea mărunte şi fericite erau o parte din scânteia vieţii. Am adormit lângă ei. M-a trezit o atingere caldă şi umedă. Am crezut la-nceput că plouă. Molda, în picioare, cu puii atârnaţi de ţâţe, într-un elan matern mă lingea pe obraz.

 

  („Eu n-am izbutit să-ţi dăruiesc fericirea pe care ţi-au dăruit-o vieţuitoarele-acelea. Tu însă mi-ai dăruit-o, acolo, la ţărmul mării. Măcar de-ar fi fost sau de-ar fi careva vrednic…”.)

  — Niciodată n-am mai fost eu fericită ca atunci.

  — Poate ai să mai fi, Sânziană.

  — Nu cred. În viaţă, repetabilă e numai durerea, numai ea are „ediţii” mereu adăugite şi-mbunătăţite.

  — Replicile importante le-mbraci într-un înveliş ironic sau glumeţ. Dar dincolo de „rochiţa” asta, ca să vorbesc şi eu ca tine, mi se pare că văd un sâmbure de pesimism.

  — Toate fructele au sâmburii amari. N-ai băgat de seamă? Nu sunt pesimistă, Pavele, dar nu mai am iluzii. Sunt optimistă, dacă accepţi că obiectivitatea şi luciditatea sunt forme evoluate ale optimismului. Viaţa este alcătuită din şesuri, din văi, din piscuri, altfel spus – din platitudine şi din rutină, din deprimare şi din bucurie; şi dintr-un element permanent şi obligatoriu: munca, în toate adversităţile şi-mpotriva tuturor adversităţilor, omului îi rămâne acest suport moral: munca. Te rog să mă crezi că nu-ţi debitez lozinci, lozinci de femeie care trăieşte cu sentimentul eşecului, cum s-ar putea interpreta. Aşa cred şi aşa aş fi crezut, oricare-ar fi fost viaţa mea. Viaţa se compune din ţevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coşcovite, din plase pe care le cari din piaţă, din rufe pe care le speli, din coate-n tramvai, dar şi din Bach şi din Beethoven, din Shakespeare şi din Tolstoi, din Eminescu şi din Blaga, din Michelangelo şi din Ţuculescu… Totul e viaţă. Noi trăim dureri şi bucurii, dar mai presus de ele trăim viaţa. Ceva sacru a cărui raţiune finală n-o cunoaştem sau încă n-o cunoaştem.

  — Dacă te-ar întreba cineva cum ai concepe o existenţă fericită, ce i-ai spune?

  Pavel aştepta răspunsul Sânzienei cu emoţia cu care aştepţi o comunicare foarte importantă.

  — N-aş şti ce să-i spun. Să nu crezi că m-ai luat pe nepregătite. Mi-am pus şi eu de mult întrebarea asta şi-mi mai pun o întrebare: „Ce-aş face eu dacă-ntr-o zi m-aş vedea „preşedinta” – că nu găsesc alt titlu – „preşedinta” pământului?”. Hegel spunea că să defineşti înseamnă să negi, cel puţin parţial. Ca să definesc o existenţă fericită, în a cărei existenţă eu nu cred – dar de ce să nu teoretizăm? – aş începe prin câteva negaţii: „O existenţă fericită este aceea în care nu există boli cronice, nu există sănătate şubredă, nu există probleme de conştiinţă insolubile, în care nu există remuşcări, în care omului nu-i este urâtă meseria pe care-o face, în care omul nu-şi duce viaţa cu semeni incompatibili lui, deci în care echilibrul existenţial nu este stricat de cauze fizice sau psihice”. Dar, după cum vezi, cu definiţia asta n-am făcut altceva decât să dăm capra afar' din casă, ca-n banc. Negaţiile astea îţi arată ce nu este o existenţă nefericită şi nicidecum ce este o existenţă fericită. Ţi-am spus că nu cred în existenţa existenţei fericite. Fericirea este o stare excepţională, cu totul deosebită de mulţumire, de linişte, de orice. Apariţia ei meteorică şi dispariţia ei n-au un caracter programatic. Un om nu-şi poate planifica fericirea. El îşi poate concepe o existenţă echilibrată. Poate lupta şi trebuie să lupte pentru acest echilibru. Multe dezechilibre pornesc din nemulţumirea oamenilor de-a trăi fără fericire. Majoritatea acestor oameni concepe fericirea ca pe-un element exterior lor. Ei aşteaptă fericirea ca pe-un dar din partea cuiva. O greşeală fundamentală. Fericirea, multă-puţină câtă este, e-n noi şi nu ne-o poate da cineva. Cineva nu poate decât să ne-o ia. Asta poate oricine şi cu mare succes. Tu cum concepi o existenţă, hai să-i zicem tot „fericită”?

  — Cam ca şi tine, doar că eu nu mă ştiu exprima atât de… „teoretic”. Oricum, o componentă a fericirii e mintea sănătoasă în trup sănătos. E drept că nu se poate pune semnul „egal” între lipsa nenorocirii şi fericire. Totuşi, eu zic că un bilanţ în care nu apar nenorociri, în care echilibrul, cum ziceai tu, nu este stricat, şi-n care, ici-colo, mai luminează şi câte-o scânteie de fericire poate fi considerat bilanţul unei existenţe fericite.

  — Teoretic aşa pare. Dar important este dacă aşa simte cel care-şi face bilanţul. Tu eşti fericit? Iartă-mă că te-ntreb.

  — Conform teoriei mele, da.

  — Dar „conform” cu ceea ce simţi?

  Lui Pavel glasul Sânzienei îi sună cum presupunea că sună glasul unui judecător de instrucţie când inculpatul e prins cu fofârlica.

 

  („Femeia asta, cu mintea rece ca gheaţa şi limpede ca sticla, să mă fi iubit ea pe mine? Sau măcar să i se fi părut că mă iubeşte? Sau poate când sufletul se-ncălzeşte-n oamenii ăştia raţionali, mintea o lasă mai domol? Să faci un copil din flori, cu un om care nici nu ştie, pare, şi poate chiar este, faptă de om exaltat. Câte căi sunt în sufletul omului, câte suflete într-un singur trup…”.)

  — Fericirea mea a fost luna aceea. Oamenii mai pot să-şi şi dea fericire nu numai s-o ia. Când am întâlnit-o pe Iulia, eram şi eu şi ea suflete convalescente. Eu te pierdusem pe tine, ea-şi pierduse iubitul. Murise într-o prăpastie-n Bucegi. Astăzi, nu mi-aş mai închipui viaţa fără Iulia şi cred că nici ea nu şi-ar mai