(„Niciodată nu putem şti ce proporţii iau faptele noastre-n viaţa celuilalt. Răul pe care i l-am făcut rămâne bun-făcut”.)

  Sânziana se-ntristă. Până în ziua aceea n-avusese remuşcări acute.

  — N-am vrut să te-ntristez, Sânziana, dar dacă nu ţi-aş fi spus ţie oful ăsta, cui să-l fi spus? Nu-ţi aduc nici o vină. Ai făcut şi tu cum ai crezut că e mai bine. Dar să ne-ntoarcem la fericire, zise el, zâmbind, după o pauză. Tu eşti fericită?

  — Nici fericită, nici nefericită. Duc o viaţă echilibrată. Sunt şi-am fost totdeauna sănătoasă. E-o mare bogăţie. Fac o meserie care-mi place, am doi copii normali, sănătoşi şi chiar frumoşi. Echilibrul meu e-asigurat. Neavând altfel de familie decât copiii, nu sunt obligată să suport pe nimeni care mi-ar putea călca pe nervi. E-adevărat că un adult simte nevoie de afecţiunea unui adult de sex opus. La ultimele cuvinte – spuse, jumătate-n serios, jumătate-n zeflemea – dădu din cap ca şi când ar fi făcut o concesie că le rostise. Uneori, de multe ori, singurătatea asta afectivă şi chiar fizică dă o stare de insatisfacţie, ca să nu zic de deznădejde. Bipedul uman e făcut să trăiască-n cuplu. Îndată ce-mi vin asemenea idei, fac o trecere-n revistă a unor cupluri pe care le cunosc şi văd cât de şubredă le e arhitectura. N-ar rezista nici la o bătaie de vânt. N-ar rezista, însă ţin. Şi parcă ţin cu-atât mai mult cu cât sunt mai şubrede. Într-o căsnicie adevărată, reuşită, oamenii se despart mult mai uşor: când nu mai merge bine se observă numaidecât, pe când într-una proastă din croială ce să observi? Căsnicia mea, ca să nu vorbim în abstract, era o căsnicie nepotrivită. Mie însă nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să mă despart: din cauza Mariei, recunosc. Până la urmă, unul din noi a avut curajul şi-a rupt-o: bărbatu-meu. Pretextul: o mare iubire pentru o femeie remarcabilă. Era un pretext. Cauza adevărată era nepotrivirea dintre noi. În momentul când mi-a spus „Trebuie să ne despărţim” nici nu l-am întrebat de ce. I-am spus doar: „Te rog, fă-ţi bagajele şi pleacă acum, dar chiar acum”. Cred că Alexandru nu se-aştepta la o asemenea reacţie din partea mea. A pus-o, bineînţeles, pe seama orgoliului jignit. Mai întâi, m-am gândit la Maria. Vedeam un copil cu sufletul făcut bucăţi de-ndoieli şi de nedumeriri, copil de părinţi divorţaţi. La gândul ăsta, m-am întristat dar m-a apucat şi furia. Îmi venea să-l bat, să-l zgârii, să-l scuip şi să-l ocărăsc, ca la uşa cortului, pe Alexandru! Dar până la treizeci de ani învăţasem să mă stăpânesc, din convingere, de nevoie, învăţasem şi nu m-am dezvăţat nici până astăzi. Maria – primul gând. Dar mai eram şi eu. Eu ce pierdeam? Situaţia socială? Nu-mi păsa. O căsnicie proastă e bine să fie desfăcută. Alexandru lua o măsură salubră pentru noi amândoi. Trebuia să nu-i dau nici pic de timp să se răzgândească. Pavele, crede-mă, dar crede-mă, nu mi-a părut niciodată rău că m-a lăsat. Cred că o femeie, dacă-şi dă osteneala, poate păstra un bărbat; cu o condiţie: să-l iubească. Numai dragostea poate inventa mijloace de convingere. Dragostea sau şantajul. Eu nu-l mai iubeam, iar de şantaj – ce să mai vorbim. Mi se pare nedemn din partea cuiva să spună „Dacă mă laşi, mă omor”. Mi se pare nedemn să speculezi slăbiciunea omenească. Nu mi-am dat niciodată osteneala nici să cuceresc, nici să păstrez un bărbat.

  „Mie-mi spui?”, îi scăpă lui Pavel replica-n gând.

  — M-am hotărât să nici nu mă mai gândesc la măritat. De altfel, drept să-ţi spun, cu doi copii, nu mă paşte nici o primejdie!

  — Sânziană, chiar dacă ai întâlni un om care să-ţi placă, dar să-ţi placă de-adevăratelea, tot nu te-ai mai mărita?

  — Omul ăsta ar trebui nu numai să-mi placă el mie, dar să-i plac şi eu lui, iar lui să-i placă şi fetele mele. E cam greu să le găsesc pe-astea trei la un loc.

  — De când te-ai despărţit de domnul Bujor chiar nu ţi-a plăcut nimeni? Ca să-ncepem cu prima condiţie pe care-o pui tu…

  — Mi-ai plăcut tu, şi mi-au mai plăcut vreo doi bărbaţi, dar au nevastă, copii, ca mai toţi oamenii potriviţi ca vârstă cu mine. M-au cerut de nevastă doi bărbaţi. Un doctor din provincie, văduv, cu stare, o vedetă în regiunea lui, potrivit ca vârstă, dar nu-mi plăcea. O deşteptăciune de şmecher, plin de sine, unul dintr-ăia care ştiu să dea din coate, să dea la o parte, să se-nvârtească, şi să le meargă din plin. Tipul perfect al arivistului. După cum vezi, n-aş fi rupt inima târgului. Îmi plac bărbaţii care dau din mâini, nu din coate. Eu – dacă, să zicem, m-aş mai mărita – m-aş mărita cu un om, nu cu o situaţie. Aş vrea un bărbat căruia să nu trebuiască să-i fac „bruiaj” moral fiindcă m-aş jena de faptele lui, sau acustic fiindcă ar fi prost ori mitocan. O legătură cu un bărbat, pentru mine, nu este nici concubinajul cu un post şi nici terapeutică hormonală. Iartă-mă că vorbesc atât de brutal. Este-o legătură cu un om şi mai întâi şi obligatoriu – sufletească. N-am de gând să fac nici un rabat de calitate, chiar de-ar fi să stau singură cuc pân' la Ziua de Apoi. Acum doi ani, la un congres, m-a mai cerut un microbiolog francez. Om cumsecade, simpatic, deştept, cineva profesional, dar nu mă atrăgea deloc fizic. Bine că nu l-am iubit, că tot nu m-aş fi măritat cu el. Eu n-aş pleca niciodată din ţară. Eu sunt abia a doua generaţie-ncălţată, cum să plec eu aşa departe! Dacă n-ar fi venit războiul, aş mai fi avut poate şi astăzi bunici la ţară, un unchi preot şi-altul învăţător, tot la ţară, un neam întreg la ţară. Pavele, tu, care eşti copil de ţărani, ai să-nţelegi ce-ţi spun eu