biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Arta conversatiei citeste romane online gratis PDf 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Arta conversatiei citeste romane online gratis PDf 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 ... 52 53 54 ... 142
Mergi la pagina:
acum. O durere-a vieţii mele, ceva ce simt şi nu spun nimănui, e că nu mai am pe nimeni în satele de unde-mi trag obârşia. Nişte morminte-n cimitir, la care-abia de-ajung, o dată pe an, s-aprind o lumânare. Sunt sigură că fetele mele n-au s-o mai aprindă nici pe asta. Şi mă duc doar la cimitir la Cernaţi, la neamul Mamei; la bieţii mei bunici din Moldova n-am ajuns niciodată, nici măcar nu ştiu unde e satul lor. Nici Mama nu i-a cunoscut, dar ea cu Tata mergeau în fiecare an la mormintele lor. Eu n-am fost niciodată şi poate că n-am s-ajung niciodată la mormintele lor.

  — Pentru ei n-are nici o importanţă…

  — Pentru mine are importanţă; pentru mine, nu pentru ei. Mormintele sunt puntea spirituală dintre cei vii şi trecut. Sunt rădăcinile continuităţii noastre spirituale. Cinstindu-i pe morţi, pe tine te cinsteşti, ideea perpetuării acestei cinstiri. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” şi, adaug eu, te vor cinsti fiii tăi. La toate sărbătorile, cimitirele noastre sunt pline. O pală de vânt a eternităţii bate-atunci în sufletul nostru.

  * „Când aşezări întregi erau arse, pustiite, omului nu-i mai rămânea decât să-şi plângă amărăciunea în faţa unui mormânt şi tot acolo s-azvârle sămânţa unei flori, sămânţa speranţei că şi pe mormântul lui avea cineva să verse-o lacrimă şi să răsădească o floare. Îi rămânea speranţa că nu e totul zadarnic. O brumă de speranţă. Oare-n faţa câtor morminte, a câtor vetre arse, a câtor ogoare pârjolite o fi stat românul până să se prelingă din el bocetul, ca un fir de apă ce urcă din adâncuri spre faţa pământului, fiindcă acolo nu mai încape?”, se gândi Sânziana.

  Pavel se gândea la mormintele fără semn, peste care călcăm în fiecare zi. Morminte cărora nu mai fusese vreme să le pună cineva semn, pe care tot vremea să-l şteargă. Se gândi la ţăranii de-acum două mii de ani de prin locurile lui, din Apuseni, peste care năvălise un împărat mare de la Roma, un împărat mare ca toţi împăraţii. Cât or fi plâns ţăranii aceia. Venise un împărat mare, dintr-o ţară-n care trăiau poeţi, gânditori, constructori, dar ţăranii aceia n-aveau cum şi nici când să afle de poeţi, de gânditori, de constructori; la ei, n-ajungeau decât legiunile şi caii. Mai-marii ţăranilor îşi luaseră viaţa. Omul de rând nu-şi ia viaţa. Supravieţuieşte înfrângerilor, catastrofelor. Duce viaţa mai departe. Veniseră-apoi când unii, când alţii; iar morminte, câmpii de morminte, iar lacrimi, iar sămânţa de flori şi de speranţă. Pe urmă, iar venise-un împărat, mare şi-acela… Câte morminte, câte morminte… Toată ţara un câmp de flori ar trebui să fie pentru câte oase-odihnesc în ea.

  „„Şi-oi fi pe sub pământuri domn al oaselor ce drepte dorm”. Câte oase, oare, s-or fi-ngropat la noi în ţarină până să răsară din ele vorbele astea?!”.

  — Unor oameni le e sortit să plângă-n viaţă mai mult decât altora. Şi unor popoare le e sortit să plângă mai mult decât altora. Am fost şi eu o dată-n Occident, cu bărbatu-meu. Ceva m-a frapat acolo, de la-nceput: că oamenii nu intră-n vorbă unul cu altul nici pe stradă, nici în metrou, nici în tren; nici în autobus, nicăieri. Aproape-n fiecare zi, la noi, în autobus, mai ales când stau lângă cineva mai bătrân, aud o biografie completă sau, în orice caz, fragmente esenţiale dintr-o biografie, aflu până şi reţete de mâncare, de prăjituri. M-am gândit la-nceput că deosebirea asta între noi şi alţii se datorează temperamentului, după cum tipul fizic se datorează climatului, şi nu i-am dat mai multă importanţă decât faptului că noi avem, mai toţi, ochii căprui, iar nemţii – albaştri. Pe urmă, am început să mă uit mai atent la ochii oamenilor. La ochii şi nu în ochii lor, fiindcă nu te poţi uita în ochi care nu te văd. În nici unii nu se vedea participare, ca-n ochii noştri. Ochii noştri mereu întreabă, ghicesc, încurajează, dispreţuiesc. Am început să mă gândesc că ceva mai adânc decât temperamentul şi climatul ne deosebea. Nevoia noastră de-a vorbi unii cu alţii, privirea noastră care-o caută pe-a celui de lângă noi, faţă de reţinerea, de discreţia indiferentă a oamenilor acelora, veneau din două mii de ani de istorie diferită. Oamenii noştri, bătuţi de ploi, uscaţi de arşiţi, cu aşezările făcute scrum, bieţi supravieţuitori cărora nu le mai rămânea decât sufletul, căutau alt suflet de om în ochii căruia să se poată uita, căruia să-i spună amărăciunile, cu care să-şi îngâne bocetul, care să le-ntindă un cauc de apă, o bucată de mămăligă. Suflete de om în căutarea altor suflete. Bunăstarea scuteşte de bunăvoinţa altuia; necazul îi înfrăţeşte pe oameni. În timp ce alte naţii, care nu ştiau atâta ce-i nevoia, îşi făceau case cu zid în preajmă şi cu porţi ca de cetate, ca să nu se ştie ce-i îndărătul lor, expresie a bunăstării şi-a-ncrederii-n sine, noi abia de-ncurcam două-trei nuiele, cu care să despărţim o gospodărie de alta. Sărăcia n-avea taine de păzit. Dormea omul cu coasa alături. A doua zi, ori mergea la câmp ori la vrăjmaş. Şi vrăjmaşul îi tăia, îi ardea, îi răstignea. Iar cine scăpa, rămânea-nfipt acolo mai departe, cu mormintele lui, cu bocetele lui, cu florile lui…

  CAPITOLUL CINCI.

  Tăceau amândoi. Sânziana rămăsese cu ochii-n gol, cum rămânea uneori la Institut după ce privea atent o lamă la microscop şi se gândea că, între micro-organismele pe care le vedea ea, dincolo de relaţiile învăţate din cărţi şi confirmate-n practică, existau poate legături ascunse, care scăpau percepţiei noastre pentru că depăşeau nivelul înţelegerii noastre. Şi tocmai acelea s-ar fi putut să fie cele mai importante.

  Pavel se uita la Sânziana de parc-ar fi vrut să-i vadă gândurile. Privirea ei pierdută-n scrutarea cine-ştie-căror amintiri, aerul resemnat şi sever, atitudinea de ţărancă la fotograf, cu trunchiul înţepenit de spătarul scaunului, cu mâinile una peste alta-n poală, cu picioarele strâns lipite şi trase niţel îndărăt, îi aminti de mama, de bunica lui, de femeile vârstnice din

1 ... 52 53 54 ... 142
Mergi la pagina:


Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾