— În 1951, am fost evacuate din blocul în care locuiam. Evacuarea a fost precedată de-atâtea „vizite” ale Spaţiului locativ încât a ajuns să ni se pară ca moartea după o boală incurabilă: o mântuire… Atâta ne bătea inima de câte ori suna cineva la uşa noastră, că am înţeles dorinţa nu mai-ştiu-cui, a lui Churchill, dacă nu mă-nşel, ca la uşă să nu-i bată altcineva decât poştaşul. Mereu veneau, cu aere misterioase şi conspirative care ne băgau în sperieţi. În sfârşit, într-o zi, s-au hotărât. Cum ar fi azi, ne-au anunţat că a doua zi ne evacuează şi ne-au evacuat, cu camioane şi cu soldaţi. Cineva a-ntrebat, în toată zarva aceea, pentru ce ne evacuau.

  — Se ia pentru un „Sovrom”, a catadicsit să răspundă careva dintre cei autorizaţi.

  Ulterior, am aflat de la doctorul Rosenthal, singurul care nu fusese evacuat din blocul nostru, am aflat că „Sovromul” renunţase şi că blocul fusese dat la populaţie. În garsoniera noastră stătea un acordeonist. Am înţeles că „Sovromul” nu fusese decât cuvântul magic care să-ngheţe orice-ntrebare. Era vorba de-o pritocire a populaţiei.

  — Noi plecăm ultimele, i-a şoptit Mamei o funcţionară de la Spaţiu.

  Am fost duse-n două cămăruţe mansardate care totalizau 13 metri 60, pe-o străduţă centrală, frumoasă şi liniştită, strada Cercului.

  Când ne-am văzut sus, uitându-se-ntrebător la Mama dacă putea vorbi faţă de mine, funcţionara ne-a şoptit:

  — V-am dat aici că era cel mai bine. Pe cei mai mulţi îi duce la pământ pe jos. Am văzut că eşti şi dumneata văduvă de război ca şi mine, cu copil, ca şi mine.

  Funcţionarea m-a sărutat pe creştet, iar Mamei i-a strâns în fugă mâna.

  — Să vă dea Dumnezeu numai bine, doamnă, i-a spus Mama, şi-am condus-o amândouă până jos.

  „Camerele” noastre dădeau într-un hol în care era-ntuneric beznă fiindcă geamurile uşii, singurele pe unde-ar fi putut pătrunde lumina, erau văpsite violet de pe vremea camuflajului. Din hol, la dreapta, se făcea o cameră, singura din apartament care putea fi numită cameră, nemansardată, cam de douăzeci de metri. În ea locuia o familie Fekete, tată, mamă şi-un băiat de optsprezece ani, aduşi dintr-un loc luat de un „Sovrom”, dar acela chiar luat de-adevăratelea. Din hol, drept înainte, ajungeai într-un culoar. Din culoar, la dreapta, era o cămăruţă de şase metri cu-o bucătărie cam tot pe-atâta, improvizate din fosta baie a apartamentului ca să-ncapă cât mai multe suflete. Cada fusese „amplasată” în pod. În cămăruţa aceea locuia o doamnă Gavrilovici, văduvă de general, cu o fată de douăzeci de ani, Marilena, care doi ani la rând dăduse examen la Medicină şi reuşise fără loc. Văzând că la Facultate nu-ncape, încercase să-şi găsească o slujbă, dar nici acolo n-avusese mai mult spor: fiică de general mort pe frontul de Răsărit. Eu eram colegă de şcoală cu o fată, Creţan Emilia, orfană de război ca şi mine. Tată-său, fost coleg de an şi de spital cu Tata. Pensia ei era mai mare decât a mea: Tata căzuse în est, tatăl Emiliei – în vest. Iartă-mă, Pavele, că sar aşa de la una la alta.

  — Înţeleg.

  — Multe ne-a mai fost nouă dat să-nţelegem… Marilena era tipul de femeie care la bătrâneţe n-arată cu mult altfel decât arăta la tinereţe. Ca o mâncare scăzută, cum zice o biochimistă de la noi. Ce mi-e azi, ce mi-e mâine, tot una. Înaltă, cu umeri laţi, osoasă, cu carne puţină, cu un mers drept şi apăsat, cu gesturi repezi şi hotărâte, cu o voce joasă şi niţel gâjâită, îmbrăcată mai tot timpul într-un trening, Marilena părea un băiat care, în glumă, şi-ar fi vârât două ghemotoace-n sân şi s-ar fi jucat de-a fata. Părul, creţ natural, care-i cădea-ntr-un fel de tirbuşoane, pe ceafă, şi-n zulufi mărunţi la tâmple şi pe lângă urechi, era singurul element care-i îndulcea fizionomia aspră şi băieţoasă. Faţa – prelungă, cu frunte-naltă, cu ochi negri, tiviţi cu gene dese şi drepte, cu sprâncene foarte coborâte şi parcă trase cu linia, cu gură mare cu buzele teşite, cea de sus cu un contur ca un „M” mare de tipar, cu nas lung cu şaua niţel lăţită spre vârful în vânt, cu două cute adânci de la nări până-n bărbie – era o faţă nici frumoasă, nici urâtă, nici de femeie, nici de bărbat, era o faţă de om. Privirea trează în care nu citeai niciodată mirarea şi brazdele-acelea care surpau toată cutezanţa chipului erau semnele unei copilării şi-ale unei adolescenţe fără zâmbet, semnele pe care le lasă poveri prea grele, căzute pe umeri prea tineri; semnele unei coaceri forţate. Rămasă orfană de la doisprezece ani, cu-o mamă bicisnică la trup şi la suflet, sătulă s-audă numai of-uri şi ah-uri şi să vadă lacrimi din orişice, Marilena se hotărâse să ia-n piept toate greutăţile şi să se considere orfană de-amândoi părinţii şi cu un frate mai mic în cârcă: maică-sa. Când terminase Marilena liceul, li se tăiase pensia de pe urma lui taică-său. La Facultate – n-o primeau, slujbă nu găsea. Maică-sa – madame la générale, cum îi zicea Marilena – altă sursă de trai decât vânzarea lucrurilor nu vedea. Crescută la „Notre-Dame”, madame la générale ştia franţuzeşte, ştia nemţeşte, ştia sa cânte la pian şi să brodeze, altceva nimic. N-avusese niciodată nici o meserie şi nici nu-şi închipuia cum o femeie ar fi putut să-şi câştige singură existenţa. „Când n-om mai avea ce vinde, ce-o să facem?”, o-ntrebase Marilena la câteva luni după ce li se tăiase pensia şi după ce făcuse băşici în tălpi de mers la Talcioc. „Pân-atunci te măriţi tu sau se schimbă lucrurile”. „Şi dacă mă mărit, crezi că ăla de m-o lua o să ţină două muieri cu mâinile-n sân? Şi dacă nu mă mărit? că de lucruri îţi dau în scris că nu se schimbă! Ce facem? punem mâinile pe piept, pişăm