pe ochi şi aşteptăm să murim?”. La gândul ultimei părţi a acestei perspective, biata madame la générale plângea de-ar fi-nduioşat şi pietrele. Dar nu pe Marilena. Drept care, Marilena o angajase pe madame la générale sezonieră la triat zarzavaturi în Obor, ceea ce-i asigura cam 200 de lei venit lunar, când era de lucru, cartelă de alimente, de-mbrăcăminte şi drept de vot. Marilena, după propriile spuse, „optase pentru artele liberale”, ceea ce-n limbaj „Marilena” se traducea printr-un carton, agăţat cu sârmă la poartă, pe care scrisese cu litere albastre ronde – de câte ori mi-aduc aminte, îmi vine să râd! – scrisese „Cară butelii de Aragaz, face injecţii, masaje, coafură, pedichiură, manichiură, croitorie, tricotaje etc. Marilena, scara B, etajul 2 – sunaţi 1 dată”.

  — Marilena, eu cred că etcśtera-ul ăla ai putea să-l scoţi că şi-aşa e-o enciclopedie ce-ai scris, îi spusese Mama râzând.

  — Lasă-l, doamnă Hangan, lăsaţi-l că aşa e mai sexy. Să vedeţi ce clientelă de boşorogi o să-mi pice.

  — Şi ce te faci dacă-şi fac idei…

  — Le trag o labă de nu se mai scoală.

  Avusese dreptate Marilena să lase etcśtera-ul pe carton, că-ntre timp învăţase de la Mama să bată şi la maşină, iar, pe cont propriu, să repare instalaţii sanitare, să repare instalaţii şi aparate electrice, ajunsese pe drept cuvânt homo universalis, cum îi zicea Mama.

  În timp ce Mama avea 320 de lei salariu lunar şi bătea particular pe 40 de bani pagina, în 3 exemplare, Marilena câştiga cel puţin 600 de lei pe lună cu „artele liberale”; noi, cu pensia de la Tata, abia de reuşeam s-o ajungem din urmă. Pavele, atât de prost am mâncat între 1951 şi 1955-56, încât, astăzi, când pot să mănânc pe săturate, cred că dac-aş şti că mă fac de 200 de kile şi tot nu m-aş opri de la mâncare. Munţi de marmeladă am mâncat în anii aceia. Ani în şir n-am ştiut ce-nseamnă să fii sătul. Macaroane, gris; gris, macaroane; cartofi, ştevie; ştevie, cartofi; mămăligă cu lapte; lapte cu mămăligă, iar când vedeam o bucăţică de carne o-nghiţeam şi pe-aceea cu noduri, fiindcă Mama mi-o dădea mie pe toată. Până-n 1951, bunicii ne dădeau o jumătate de porc din care-ntindeam cât puteam. Aveam şi noi de Crăciun pe masă oală cu sarmale, piftii, caltaboşi, tobă – ca tot creştinul. Pe urmă, ne rămânea carne prăjită la oală, slănină, untură, o mai duceam. În '51, pe bunici i-a dus pe Bărăgan, că erau chiaburi. Trebuia să le trimitem noi lor, noi, adică Mama. Zahărul de pe cartelele noastre-ajungea, vorba vine, pentru aşa-zisul meu ceai de dimineaţă, o amestecătură de tei cu mentă, cu muşeţel şi cu un mai ştiu ce buruiană. Prin '52, cred că reapăruse ceaiul – ceai. Din porţia mea de zahăr, în fiecare zi puneam măcar o fărâmiţă deoparte pentru bunici. Când le făceam pachet cu ce dădea Dumnezeu, le trimiteam şi eu economiile mele de zahăr, cam 100-150 de grame. Ca tot omul care mănâncă prost, simţeam nevoia să mănânc mult. Aş fi băut la ceai de-ăla o bute. Dar n-aveam zahăr şi-atunci îl îndulceam cu nişte bomboane portocalii umplute cu marmeladă – că doar cu ce altceva! – care lăsau pe fundul ceştii un fel de mâzgă de-o culoare cum nu s-a mai văzut şi-n cerul gurii un gust chimic – ceva între eugenat şi bariu.

  — Trebuie să fi fost o minune, zise Pavel şi strâmbă din buze.

  — După ce sorbeam minunea asta, când mă ridicam în picioare şi-ncepeam să umblu, auzeam cum îmi făcea apa-n burtă „gâl-gâl, gâl-gâl”. „Mamă, înseamnă că nu sunt plină ochi că auzi ce valuri fac în burta.”, ziceam eu şi-ncepeam amândouă să râdem. „Ar trebui să-ţi pui în burtă şi-o geamandură”, zicea mama. Făceam tot timpul haz, haz de necaz cum facem tot neamul nostru de când ne ştim. Altfel, am fi pierit demult.

 

  (Sânziana se uita iar fără ţintă. De data asta, colţurile gurii i se lăsaseră-n jos şi privirea i se-ntunecase, ca atunci când citea pe-o lamă la microscop semne de boală.)

  — Cred că-n '50, vara, eram cu mama la ţară, la bunici – la Bunica, fiindcă Bunicul, Taica, era la puşcărie din '49, că nu putuse da cota. Îi luaseră tot de pe arie, dar cota era cu mult peste ce voia pământul să producă. O asesoare ceruse la proces să-l condamne pe Taica la 18 ani, dar judecătorul, judecător de profesie, se sculase, cu-o faţă de om bolnav, bolnav de ce-i era dat s-audă, şi ceruse ca pedeapsa să fie proporţională cu vina. Cum îţi spuneam, eram pe arie cu Maica, bunică-mea adică, şi cu Mama. Un tovarăş de la raion şi Nae-al lui Coderie, colectorul din sat, asistau la-ncărcatul camioanelor.

  — Mă, Nae, lasă-ne şi nouă barem de-o colivă! zisese Maica; şi repetase, cu glasul scăzut – de colivă.

  — Ce să fac eu, dadă Simină, dacă nici cota n-ai împlinit-o? răspunsese Nae, şi se uitase principial spre tovarăşul de la raion, apoi, cu-o privire jenată, către noi trei, care stăteam într-o latură a camionului.

  Camionul plecase, tovarăşul de la raion se-ndreptase-nspre altă parte-a ariei, iar Nae-al lui Coderie îi scria Maicăi chitanţa.

  — Ce să fac eu, dacă aşa sunt dispoziţiile? zisese el şi-i întinsese Maicăi chitanţa.

  În timp ce Maica lega chitanţa-ntr-o batistă şi-o vâra în sân, Nae se uita la Mama şi la mine.

  — Ce mai faci, Smarandă? o-ntrebase el pe Mama, fosta lui colegă de bancă de la primară.

  — Trăiesc.

  — Nu te-ai mai măritat?

  — Nu.

  — Şi nu ţi-e greu fără om? Cumnată-ta, Didina, preoteasa, îl luă pe miliţianu' ăla şi-o duce mai bine.

  — Face fiecare cum poate.

  Mama răspundea conştiincios şi fără participare la-ntrebările colectorului, iar ea nu-l întreba nimic, nici măcar „Ce mai fac ăi bătrâni, copiii, nevasta?”, întrebări de-astea de circumstanţă. Nu-l întreba nimic.

  — Smarandă, crezi