Mama tăcea. Maica-şi petrecuse testemelul negru, parte peste parte, pe sub bărbie, şi-l asculta cu palma la gură, cum ascultă ţăranul când are dubii asupra celor ce-i e dat s-audă.

  — Nu-mi vine bine, dar dacă m-au pus… şi dac-aşa sunt dispoziţiile?

  — De la cine? întrebase Mama fără prea multă curiozitate-n glas.

  Mai întâi, Nae-al lui Coderie se uitase bănuitor la Mama. Privirea lui voia să spună: „Asta face pe proasta cu mine sau chiar e proastă?”. Văzând însă că Mama aştepta răspunsul, serioasă, în poziţie de drepţi, cu gâtu-ncordat, ca un copil scos la lecţie, Coderie, cu-o mână la cingătoare, dregându-şi mai întâi glasul şi uitându-se pe sub sprâncene, cu bănuiala nespulberată pe deplin, răspunsese dintr-o suflare, ca la şcoală:

  — De sus.

  — Or şti ei ceva, că ei sunt de la ţară… zisese Mama uitându-se undeva peste câmp.

  — Smarandă, nu mai vorbi aşa-n dodii că de… nu e bine.

  — Nae, ţie ţi-e teamă pentru mine c-am vorbit „în dodii” ori ţi-e frică pentru tine că m-ai auzit şi că te-o spune vreo pasăre a cerului cuiva pe undeva? îl întrebase Mama cu glas blând şi fără pic de ironie.

  Colectorul se roşise până-n albul ochilor.

  — Vezi, Nae, mie nu mi-e frică de tine, ţie însă dac-a ajuns să-ţi fie frică de mine, înseamnă că ţi-e frică şi de umbra ta. Să ştii că eu te-nţeleg. Şi mie mi-e frică, dar cu umbra mea tot mai stau de vorbă. Păcat de noi!

  Mama dăduse din cap a pagubă. Maica, sărmana, parcă-mpietrise cu palma peste gură şi cu testemelul ei petrecut ca feşele mumiilor.

  — Smarandă, am auzit că nu mai eşti profesoară, cică eşti „tactilografă” de baţi la maşină.

  — Da, Nae, aşa e.

  — La ce ţi-a mai folosit să-nveţi atâta…

  — Orice ţi se poate lua pe lumea asta, zisese Mama, uitându-se peste câmp, dar ce-ai văzut şi ce-ai învăţat nu. Ştii la ce mi-a folosit? să-nţeleg mersul lumii.

  Ultimele cuvinte le spusese mai mult pentru sine.

  Eu o ţineam pe Mama strâns de mână, privindu-l.

  — Rămâi cu bine, Nae; sănătate dadei Lisandrei, şi lui nea Doe, şi Florinei.

  — Mergi sănătoasă, îi urase Nae, cu ochii mai mult în pământ.

  — Hai, Maică, acasă, a zis Mama. Le-om face colivă şi din arpacaş. O fi aflat el Dumnezeu că grâu nu mai avem.

  Am luat-o spre casa bunicilor prin câmp, pe-o potecă. Era aproape noapte. Cântau greierii. Maica mergea-n frunte, eu – ultima. Păream cortegiul umil al unui mort sărac şi uitat de lume. În viaţa mea nu m-am simţit mai bătută de Dumnezeu. „Sunt copil orfan, sunt copil orfan”, îmi spuneam mereu, de parcă atunci descoperisem acest adevăr. Nu-l descoperisem atunci, dar atunci începea să mă apese.

  Acasă, Maica a pus, pe masa joasă de la vatră, mămăliga rece de la prânz, nişte ceapă, nişte ouă fierte, s-a-nchinat şi-a-nceput să mănânce. Eu n-am putut să-nghit nimic. „Mănâncă, mamă, mănâncă… Ce-o să mai vezi în viaţa ta”, mi-a spus Maica şi s-a uitat la mine cu milă. M-am dus în curte şi m-am întins pe pământ cu faţa-n sus. Plângeam fără suspine! Simţeam lacrimile trecându-mi pe după urechi, pe ceafă, scurgându-se-n ţărână. Mi-am adus aminte că-n urmă cu ani, acolo fusesem fericită când mă jucasem cu căţeii Moldei. În loc să-mi aducă alinare, amintirea clipei aceleia de fericire m-a făcut să plâng de se zguduia pământul sub mine. Atunci, în bătaia soarelui, mă bucurasem; acum, la lumina albastră a stelelor, eram tristă de moarte. Cum mă uitam, printre lacrimi, mi se părea că lumile-acelea depărtate şi stinse îmi vesteau un drum fără-ntoarcere. Dacă m-ar fi-ntrebat cineva atunci de ce plângeam, n-aş fi ştiut să spun. N-aş şti nici acum să spun. Mă simţeam bătută de Dumnezeu şi cu sufletul zdreanţă. De când eram mică, îmi rămâneau în minte frânturi de cântece, frânturi de versuri care mă impresionau mai mult, chiar dacă nu prea le-nţelegeam eu sensul. Cum stăteam acolo, una cu pământul, mi-au venit în minte nişte vorbe dintr-un cântec: „Amărât ca mine nu-i/Decât puiul cucului”. Va să zică mai era cineva amărât ca mine. Bietul pui! „Decât puiul cucului/Când îl lasă mama lui”. Pe mine, Mama nu mă lăsase. Prin urmare, erau alţii şi mai amărâţi decât mine. Ideea că făceam parte dintr-o întinsă frăţie a durerii mi-a adus oarecare linişte. Mi-am adus minte şi două cântece-nvaţate la şcoală, Cucule, pasăre sură şi S-a dus cucul de pe-aici.

  „S-a dus cucul de pe-aici, Tra la la la la la la Şi şi-a lăsat puii mici, Tra la la la la la la I-a lăsat lâng-o tulpină, Tra la la la la la la Să-i crească mamă străină, Tra la la la la la la”, cântă încet Sânziana.

  Ce să fi fost cu bietul cuc, cu cuculeasa adică, să-şi lase puii la mila altuia? îmi ziceam eu. Şi la păsări erau oameni nenorociţi care-şi dădeau puii la azil? Viaţa cucului începea să mă preocupe atât de mult că aproape uitasem de amărăciunile noastre comune. A doua zi, trebuia s-o rog neapărat pe Mama să-mi facă biografia cucului. În ce cântece mai auzisem eu de cuc? Dar în câte n-auzisem? În toate cântecele pe care le scornise lumea, de când dădea colţul ierbii şi pân' la Sâmpietru. Taci, cuce, nu mai cânta… Auzii cucu' cântând/Şi mierlită şuierând… Cântecul ăsta-l cântasem eu la serbarea de sfârşit de an şi făcusem şi partea de solo în cor la cântecul Lui Stalin, slavă să-i înălţăm. (Sânziana cântă din nou foarte-ncet primul vers al cântecului). Ştiam Lui Stalin, slavă… dinainte chiar de-a-l învăţa la cor. Îl ştiam de la radio. Primele lui măsuri erau semnalul de pauză la postul de radio Bucureşti. (De data asta, Sânziana fredonă sacadat primele măsuri ale cântecului.) Până-n primăvara lui '53.

  — Vrei