— Pavele, tu chiar nu-ţi mai aduci aminte?! O, Doamne, uit mereu că eşti mult mai tânăr decât mine. Tu n-ascultai la radio nimic?

  — Noi n-aveam radio, nici difuzor. Satul nost' s-a electrificat mai încoace.

  — În '44, după Armistiţiu, toată lumea fusese obligată să predea aparatele de radio. Predase şi mama „Philips”-ul nostru, pe care-l cumpărase cu Tata, în '37. În '45, toamna cred, s-au dat înapoi radio-urile. Deşi pe bonul de predare erau scrise toate datele, puţină lume şi-a mai primit propriul aparat. Radio dăduseşi, radio-ţi dădeau, ce-atâta vorbă. Mama, om cu frica lui Dumnezeu, dacă nu-şi mai găsise aparatul, vrusese să plece. Aşa-i era ei norocul: să piardă tot. „Cum să pleci, doamnă, fără aparat? Ia-l pe ăsta că-i ăl mai bun, cântă de scoală şi morţii”, îi spusese funcţionarul care elibera aparatele, şi-i pusese cu de-a sila-n braţe un „Zerdik” cât toate zilele, care-ocupa jumătate din „apartamentul” nostru din Cercului. Pavele, deşi nu sunt nici zece ani diferenţă-ntre noi… îşi reluă Sânziana şirul povestirii.

  — Şase ani, cinci luni şi şapte zile, iar în anii bisecţi şi opt zile, o-ntrerupse Pavel, cu autoritatea fidelităţii.

  * „Doamne, cât oi fi-nsemnat eu pentru omul ăsta… După cinci ani şi ţine minte…”. Sânziana pierduse firul gândurilor. „Ca la sculurile Maicăi, când i se-ncurcau la văpsit… Dragii şi bunii mei, cum v-aţi dus voi toţi… toţi…”.

  — Sânziana, lasă trecutul mai apropiat şi să ne-ntoarcem la secolele dintre noi: „deşi nu sunt nici zece ani diferenţă-ntre noi…”, îm?

  — Aceşti mai puţin de zece ani sunt mai mult decât un secol. Tu nu-ţi dai seama. Nimeni nu-şi poate da seama. Oricât ţi-ar povesti cineva o experienţă de viaţă, ea nu se poate imagina. Şi-apoi nu sunt eu „autorul” ăla atât de talentat care să ştie să zugrăvească o epocă într-aşa fel încât să te uiţi prin ea ca prin sticlă.

  — Las' că nici autorii ăilalţi nu se prea omoară să ne pună glaja-n faţă!

  — Pavele, nu-ţi poţi închipui cât s-a schimbat lumea în douăzeci şi ceva de ani. „Supersonic!”. În '47, strigam pe stradă „Moarte lui Franco!”, jur! Eu şi alţi copii, amestecaţi şi noi printre lume la un miting, încă neştiind să citim ce scria pe pancarte, strigam cât ne ţineau bojocii „Moarte lui Frâncu!”. Etimologie populară… Tot în '47, în clasa-ntâi, până-n Crăciun abia-nvăţasem să cântăm Trăiască regele; după Crăciun, am învăţat Imnul Republicii, primul. Din clasa-ntâi până-ntr-a patra, am umblat într-un pardesiu făcut dintr-o draperie de pluş verde pe care ne-o dăduse Naşa-mare cadou („Ca să n-ajungeţi, mamă, să umblaţi în curu' gol”). Nu pot să-ţi spun, în iarna lui '53, o iarnă cu nămeţii cât casa, ce eveniment a fost c-a apărut pe piaţă margarina. Fetele mele n-ar mânca nici moarte margarină. Eu, „speriată de bombe”, cum zice Maria, mai mănânc şi astăzi, şi chiar cu plăcere. S-a schimbat atât de mult lumea, în douăzeci şi ceva de ani, dar ce zic eu în douăzeci şi ceva… din '65 încoace au trecut 1000 – una mie – de ani. Prin '50, marea, suprema eleganţă erau pantofii cu crep. La-nceput se dădeau numai fruntaşilor în producţie, pe cartelă. Când a apărut Mama în Cercului cu pantofi cu crep, daţi de-o muncitoare de la ea din fabrică, fiindcă-i făceau băşici, mi-aduc aminte cum a exclamat Marilena: „Doamnă Hangan, călcaţi pe scândură putredă, suspectă chestie, că altfel de unde-atâta eleganţă?!”. Când mergea Marilena la teatru, mama-i împrumuta pantofii cu crep. „Ei?”, zicea Mama când se-ntorcea Marilena de la spectacol. „Pârtie-am făcut! Am zdrobit pe puţin zece inimi!”. Am pornit de la seara mea de sub stele şi uite unde-am ajuns! Dacă nu-mi aduceam aminte acum de Marilena uitam unde-am rămas cu povestirea.

  — Sub stele.

  — Mi-am adus aminte, cântând Lui Stalin, slavă… scrisoarea pe care i-o scrisesem tovarăşului Stalin de-o aniversare, a şapteş'doua, cred… „Tovarăşe Stalin, iubit şi drag, Eu sunt o fetiţă din România. Tatăl meu a murit pe front în războiul nedrept împotriva Uniunii Sovietice. Mama mea munceşte într-o uzină ca să mă crească. Eu am note bune. Sunt premiantă. Vreau să ajung utemistă (= consomolistă în U. R. S. S.). Eu aştept să zdrobiţi hidra imperialismului.

  În dumneavoastră îmi pun toată nădejdea. Dumneavoastră sunteţi părintele copiilor din lumea întreagă.

  Sărut mâna, Hangan Sânziana, clasa a IV-a B, şcoala nr…”.

  Pe chipul şi-n vocea Sânzienei se citeau naivitatea şi buna-credinţă a fetiţei care, cu aproape treizeci de ani în urmă, scrisese această scrisoare. Lui Pavel îi veni să plângă.

  — Când am terminat-o de scris am sărutat-o. O rugasem pe Naşa-mare să-mi dea un plic de hârtie de mătase, de pe vremuri, scrisesem frumos pe plic, cu litere cirilice adresa: „Tovarăşului Stalin, Corifeu al clasei muncitoare, Kremlin, Moscova”. Mă interesasem la poştă şi cât costau timbrele. I-am citit-o Mamei. (Pavel o privi întrebător.) S-a uitat la mine cum te uiţi tu acum.

  — Şi eu cum mă uit?

  — Te uiţi ca omul care nu poate pricepe nişte lucruri, fiindcă ele depăşesc înţelegerea lui, depăşesc tiparele după care e-nvăţată mintea lui să gândească. Fiecare trăim istoria după mintea noastră, deci o percepem diferit. Mama şi cu mine eram martorii aceloraşi fapte. Vârsta ne făcea să le interpretăm diferit. Să mă-ntorc la scrisoare. Mama o ascultase atent cum asculta orice. Nu spunea nimic, se uita doar la mine cu o curiozitate atât de avidă de parc-ar fi vrut să mă desfacă-n felii subţiri şi sa mă-ntindă ca pe-un frotiu de pus la microscop. Oare nu-i plăcea scrisoarea? „Mamă, tu ce zici, Lui o să-i placă? Eu am scris-o din toată inima mea”. „Cred că e cea mai sinceră scrisoare pe care i-a scris-o cineva vreodată”, mi-a spus Mama şi m-a sărutat în creştet ca să dea şi mai mare greutate spuselor ei, credeam eu. Mulţumită de mine, am sărutat de câteva ori