scrisoarea şi-am pus-o-n plic la vedere. M-am dus apoi prin hol fiindcă auzisem gura Marilenei. De pe unde mergea să ducă „lumina artelor liberale”, cum zicea ea, Marilena, dacă o omenea cineva cu ceva, o bucăţică măcar şi tot mi-aducea şi mie. De data asta mi-adusese un sendvici cu telemea. Am rămas în hol să mănânc darul din dar, iar Marilena a intrat la noi să-i dea Mamei raportul despre succesele ei profesionale de peste zi. Uşa camerei noastre era-ntredeschisă. Au vorbit ele ce-au vorbit, apoi, Mama, fără nici un cuvânt, i-a-ntins scrisoarea mea. Mă uitam la Marilena şi nici să răsuflu nu-mi venea, cu atâta emoţie-i aşteptam verdictul. Vedeam cum pe măsură ce citea, i se lungeşte mutra, cum i se lasă colţurile gurii-n jos, aproape să dea dincolo de falcă, şi cum i se-ncreţeşte fruntea, atât holbase ochii şi ridicase din sprâncene. A citit-o o dată, de două, de zece ori, cred. Părea uimită şi fascinată. Într-un târziu, a pus scrisoarea-n plic, încet, grijuliu, ca pe-un document de preţ, apoi cu un aer meditativ, plin de seriozitate, cu vocea ei joasă, a spus pe un ton grav: „E tragic, doamnă Hangan, e tragic”. Mama i-a făcut un semn din ochi spre uşa deschisă, şi-un semn spre gură, echivalent cu o pecete a tăcerii. Marilena, trecând spre „apartamentul” ei, m-a-ntrebat cum mi-a plăcut sendiviciul şi m-a sărutat pe frunte. Mi s-a părut ciudat că şi Mama şi ea, fără doar să se vorbească, avuseseră aceeaşi reacţie citindu-mi scrisoarea. Vorbele Marilenei îmi trecuseră un fier roşu prin inimă. Ceva obscur se petrecea-n jurul meu, a cărui ţesătură mintea mea n-o putea pătrunde. Zile-ntregi nu m-am dezlipit de radio: se citeau scrisorile trimise de copii tovarăşului Stalin de ziua lui, de-a şaptezeci şi doua aniversare. A mea nu s-a citit, deci nu i-a fost trimisă. Am fost de multe ori dezamăgită-n viaţa mea, dar nimic nu se compară cu dezamăgirea mea de-atunci. Ascultasem scrisoare cu scrisoare: oricât de expresiv le citeau crainicii şi crainicele noastre, scrisorile semănau izbitor între ele, şi izbitor cu ce-auzeam noi la şcoală-n fiecare zi. Scrisoarea mea, bucată ruptă din sufletul meu, nu semăna cu niciuna dintre cele citite la radio. Ce socoteam eu mai bun în mine nu făcea-n ochii altora nici două parale. Numai în ochii lor sau pentru că nu făcea de-adevăratelea, pe bune? Asta era o-ntrebare care nu-mi dădea pace şi pe care nu-ndrăzneam s-o discut cu nimeni. Am plâns mult atunci, am plâns mult când a murit Stalin, dar şi mai mult am plâns în aprilie 1956, când am citit raportul lui Hruşciov la Congresul XX. În mintea mea, scrisoarea aceea m-aducea-ntr-o competiţie de dimensiuni „cosmice”. Eşecul meu mă punea-n contradicţie cu toată omenirea. De când sunt eu pe lume, cel mai important lucru mi s-a părut adevărul. Nu mă interesa ca eu să am neapărat dreptate şi să ies deasupra. Mi-aş fi dat însă viaţa să aflu adevărul: să-l văd undeva pe-o balanţă şi să nu mă mai pot îndoi. Acelaşi lucru l-am simţit în cazul Lilianei Fodor. Voiam s-o văd pe masa de operaţie, cu abdomenul deschis pentru adevăr, nu pentru dreptatea mea. Luna aprilie a anului 1956 a-nsemnat pentru mine sfârşitul copilăriei. Cine-ncepe să-nţeleagă mecanismele sociale nu mai e copil.

 

  („Eu oare când am început să-mi dau seama cum umblă rotiţele mecanismelor astea, care-i mişculaţia? Devreme, devreme. Un sat e-un microcosmos unde îţi este mai uşor s-arunci o privire. Vezi toate treptele deodată. Ieşi într-o duminică – doar într-una – la muzică şi vezi tot cum mişcă-n lume. La oraş, copiii ăştia mai mult şed între patru păreţi decât în lume”.)

  — Cât de ciudat este fluxul memoriei… Simultaneitatea amintirilor îngreunează mult selecţia lor. Te simţi ca-ntr-o junglă-n care cu greu îţi croieşti un drum, fiindcă nu ştii ce liană să tai mai întâi. Pornisem din seara când plângeam la lumina stelelor. Parcă ţi-aş povesti un vis în vis. Într-un târziu, istovită de-atâta amărăciune, de-atâtea gânduri contradictorii, şi de-atâta resemnare, am adormit. Ca prin vis, am simţit că mă ridică cineva de jos şi porneşte undeva cu mine. La un moment dat, am deschis ochii. Eram întinsă-n pat, în odaia bună. Pe peretele din faţa mea, ardea o candelă. În stânga ei erau trei fotografii de soldaţi: Tata şi unchii mei, în ajun de-a pleca pe front. Mama s-a aplecat şi m-a învelit cu-o velinţă. S-a ridicat, s-a uitat la fotografii, a zis în şoaptă „ferice de voi”, s-a-nchinat şi-a ieşit din odaie. De-atâtea ori îmi spusese că viaţa e un dar sublim de care trebuie să ne bucurăm în fiecare clipă ca şi când am fi martorii unui miracol, încât nu-mi venea să cred că moartea i se putea părea o fericire. Între vis şi viaţă, am început din nou să plâng. Într-o clipă mi se dezvăluia toată amărăciunea pe care cu-atâta grijă Mama o-năbuşea-n sufletul ei. N-am auzit-o o dată plângându-se. O dată n-am auzit-o spunând „nu am”. Singura concesie pe care-o făcea lipsei era să-i recunoască existenţa la optativ: „ne-ar trebui”. Mai mult de-atât nu şi-a plecat niciodată capul. În viaţa atât de modestă pe care-o duceam, de nimic n-avea Mama grijă mai mare decât de spirit: abia aveam după ce bea apă, dar picup ne-am cumpărat din Talcioc, şi discuri: Bach, Partitele, Beethoven, Concertul de vioară şi Imperialul şi Vivaldi, Anotimpurile. De-atâtea ori le-am ascultat că nu ştiu cum de nu s-au găurit. Le ştiu pe dinafară. Ştiu intrarea fiecărui instrument. Nu e săptămână să nu intru la „Muzica”. De câte ori pot, că nu mă dau banii-afar' din casă, îmi cumpăr câte-un disc; de câte ori pot, îmi cumpăr un album de artă, o carte. Când gătesc, când cos, când spăl, când fac lucruri casnice, ascult sau un disc sau o emisiune la radio.

  — Îmbini utilul cu plăcutul, zise Pavel şi se uită patern la Sânziana, îndemnând-o din ochi să continue.

  — De câte ori mă vedea posomorâtă, Mama-mi punea mâna pe frunte şi-mi spunea două versuri populare: