„Şi de supărare multă, /Mi-a căzut lumea urâtă!”, şi numaidecât dădea drumul picupului, şi-nclinându-se mă-ntreba: „Ce doreşte domnişoara pentru refacerea moralului: Bach, Beethoven, Vivaldi? Când ni se-ntunecă sufletul trebuie să-i aprindem o lumină. Milioane de ani, miliarde s-a zbătut natura până să izbutească să ne dea lumini: Bach, Beethoven, Michelangelo, Eminescu, Luchian. Natura a scos din beznă aceste stele de mărimea-ntâi pentru-a reabilita oricând ideea de om. Şi Atila şi Hitler – şi alţii ca ei – au aparţinut şi aparţin speciei umane, zonei de umbră a speciei. Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie – mai ales atunci – să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului”. Aşa spunea Mama. Mi-aduc aminte fiecare vorbă a ei. Vorbea atât de frumos şi de clar, se exprima ca un moralist: „O parte din om se conjugă cu verbul „a avea”, cealaltă parte se conjugă cu verbul „a fi”; important este ca partea lui „a fi” să fie măcar egală cu cea a lui „a avea”. Cei pentru care „a fi” atârnă mai mult decât „a avea” sunt cei care trăiesc pentru a şti, pentru a afla, ceilalţi sunt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de-o incurabilă orbie spirituală”.

  — Câtă dreptate avea! Te uiţi la unii oameni şi nu-ţi vine să crezi cum trec prin viaţă! Cu ochelari de cal. Numai drumu-nainte – atâta văd: nimic la dreapta, nimic la stânga. Cum să aibă şi cum s-ajungă: atât şi nimic altceva. Şi-un tablou dacă-l cumpără nu-l iau pentru bucuria de-a-l privi, îl iau pentru că reprezintă o investiţie.

  — Totuşi, între unul care învesteşte într-un tablou şi unul care învesteşte-ntr-un kil de aur, eu îl prefer pe ăl cu tabloul. Ăsta mai are-o şansă: din când în când, tot o mai arunca şi el o privire, oricât de distrată, spre tablou, tot s-o mai strecura şi-n mintea lui o rază de lumină. În principiu însă, ai dreptate. Nevasta directorului nostru – ţi-o fi spus şi Iulia – bate zi de zi „Consignaţia” după tablouri: după nume, bine-nţeles. N-ar intra într-o expoziţie, Doamne fereşte! Deci, n-o interesează arta, o interesează investiţia. N-are suflet de colecţionar, are suflet de precupeaţă. Puţin îi pasă că bărbatu-său e-un adevărat om de ştiinţă; dacă banii şi renumele lui – că-ţi dai seama că e-o vanitoasă – i-ar avea de la indiferent cine, pentru ea ar fi acelaşi lucru. S-a măritat cu el dintr-o bine calculată întâmplare: el, om trecut de cincizeci de ani, fără copii, apucat de amokul paternităţii, ca mulţi bărbaţi la vârsta asta, fericit că o fâţă de douăşapte-douăşopt de ani îl face tată, a luat-o val-vârtej de nevastă. Ea, fericită că, din secretară la un notariat, se vedea „doamna profesor”, cu maşină la scară, purtată prin străinătăţi, invitată pe la congrese, pe la cocktailuri, pe la ambasade şi mai ales cu timp la dispoziţie să bată prăvăliile, s-a lăsat făcută mamă fără prea mare cheltuială de convingere din partea lui. Singurul aspect pozitiv al acestei căsătorii e copilul – un băieţel de toată frumuseţea şi foc de deştept. Încolo, cât de bine merge-această afacere, o simte tot Institutul pe pielea lui. Are zile Profesorul, când dac-ai zice că e scăpat de la ospiciu ar fi prea puţin. E de o umoare neagră, „negru-nchis”, cum zice Tudor Şerban. Totu-i pute, totul e strâmb, şi lucrurile de pe birou le ia şi le-aşează cu mâna lui şi nu pentru că n-ar fi puse cum trebuie, dar pentru că vrea să ne-arate cât e de nemulţumit de noi, că de cine altcineva? Trânteşte, pufneşte, repede, jigneşte, se poartă oribil. Ţipă la-nceput cu glasul lui obişnuit de bariton, apoi glasu-ncepe să-i tremure, să-i fâlfâie şi să i se subţieze de. Parcă-l castrează cineva acolo, pe loc. Asta e-o fază. Faza explozivă. Pe urmă, vine faza unei muţenii de zici că e călugăr din ordinul ăla care-şi impune canonul tăcerii. Cred că-n faza asta se ruşinează de felul ridicol în care se poartă. Apoi, trece printr-o fază normală: este iară omul dinaintea „fericitei şi fertilei căsătorii”, semn că Lili şi băiatul nu sunt în Bucureşti. Cu Kölönte, şeful meu de secţie, numai de mamă nu s-a-njurat. Se ceartă de zăngănesc geamurile, că nici ungurul nu-i vreun blând şi vreun răbdător. Tudor Şerban – când îl vede cu „toată flota-necată” închide uşa şi pleacă. L-am nimerit şi eu într-o dispoziţie de-astea, că nu e greu. A zbierat şi la mine cât îl ţineau bojocii: „Acolo, la dumneavoastră la streptococ, e-o porcărie fără seamăn nu semnez nimic, lăsaţi-mă-n pace!”, şi tot aşa. În loc să plec, m-am răzimat de tocul uşii şi-l ascultam atent ca la cursuri. Şi-a descărcat tot sacul şi-apoi – credeam eu că numai femeile spun de zece ori acelaşi lucru, una după alta – a luat-o de la capăt şi-aproape cu-aceleaşi cuvinte. La un moment dat, epuizat, a tăcut. S-a uitat la mine atât de uimit de parcă pân-atunci nici n-aş fi fost acolo. Am simţit că mi se rupe sufletul de mila lui. Ce, viaţă infernală trebui' să ducă omu ăsta ca s-ajungă-n asemenea hal. Nu mi-era frică de el şi nici nu-l dispreţuiam. Mă gândeam că probabil aşa aş fi ajuns eu dacă Alexandru nu m-ar fi lăsat la vreme, la limita rezistenţei mele nervoase. Mă uitam ce putuse face-o căsătorie nepotrivită, chiar încheiată de dragul unei mize capitale cum e un copil, ce putuse face dintr-un om de-o indiscutabilă calitate profesională şi chiar umană. În viaţa lui, omul ăsta nu făcuse un rău cuiva. Ce păcat de el! Uneori, foarte rar, mi se-ntâmplă să gândesc atât de intens nişte lucruri că nu fac nici un efort să nu le traduc în vorbe. Eram atât de frapată-n momentul acela de nefericirea omului ăsta, că nu-mi păsa nici pic că-mi era director: era