un biet om amărât, care nu se mai putea controla nervos. „Domnule profesor – i-am spus eu cu un glas de om care vorbeşte unui alt om, dincolo de clase, de posturi – domnule profesor, îmi pare-atât de rău că sunteţi nefericit şi vă-nţeleg atât de bine. Ce păcat…”. M-am uitat la el şi l-am văzut cum îşi pune palmele-n faţa ochilor. Fără să mai zic nimic, mi-am luat buletinele de pe biroul lui şi-am plecat în vârful picioarelor. A doua zi, a trimis secretara să-mi ceară buletinele la semnat. Evită, de-atunci încoace, sistematic, să mă vadă, însă face tot ce poate să mă promoveze şi se interesează tot timpul de soarta mea, încât simt unele suspiciuni la colegii mei faţă de-această bunăvoinţă teleghidată. Eşti singurul om căruia i-am povestit episodul ăsta.

  — N-am să-l spun nimănui, zise Pavel închizând ochii.

  — Iar m-am încurcat în „lianele junglei”, dar cum ţi-am mai spus – mă ierţi că mă repet – viaţa noastră este-atât de mult alcătuită din vieţile altora, că face cu ele un amalgam din care e greu, e imposibil, să mai separi substanţele iniţiale, în stare pură. Cât priveşte memoria şi declanşarea amintirilor, cred că numai în literatură se poate vorbi de-o memorie ordonată, care să urmeze nişte jaloane logice, explicabile; în realitate, este foarte greu să faci corelarea cauză-efect, în cazul declanşării amintirilor. În orice caz, memoria mi se pare unul dintre cele mai pasionante domenii de studiu pentru psiholog, pentru psihiatru şi pentru neurolog. Dacă viaţa noastră n-ar fi atât de scurtă, m-aş apuca să studiez asiduu şi profesional memoria. Dacă m-ai întreba acum de ce-ţi povestesc ce-am să-ţi povestesc n-aş putea să-ţi arăt cu degetul mobilul care mi-a declanşat amintirea asta. Cred, totuşi, că nu greşesc dacă-ţi spun că mi-a declanşat-o o filiaţie sufletească, un element comun între Mama şi părinţii ei. Deşi ţărani, legaţi de pământ, robi ai capriciilor vremii, şi ei puneau sufletul înaintea materiei. În timpul războiului, li se rechiziţionaseră pentru front trei perechi de cai şi două perechi de boi. După armistiţiu, li se dăduse un cal. Îşi mai cumpăraseră ei altul. Calul dat de la primărie se-ntorsese de pe front bolnav de epilepsie. De spaimă. Dacă auzea un zgomot neaşteptat îl apuca imediat criza. Se zbătea, sărmanul, pe urmă zăcea o vreme ca mort, se ridica şi trăgea mai departe la ham, la plug. I-au adus veterinarul, l-au afumat cu ierburi, i-au descântat de sperietură, degeaba. Crizele-astea-l apucau cam la două săptămâni o dată, chiar dacă nu se speria. În rest, muncea mai dihai decât unul sănătos. Cu nădejdea că s-o vindeca, bunicii l-au ţinut aşa, vreo patru luni. Când au pierdut nădejdea, l-au rugat pe jandarmul din sat să-mpuşte calul. Zadarnic au vrut nişte vecini de-ai lor să-l cumpere. „O căciulă de aur să-mi dai pe el, mă, Lache, nu-l vând. Decât să-l ştiu că se pătimeşte-aşa – c-o fi la mine, c-o fi la altul – mai bine ar eu în plug. E suflet şi el, de ce să pătimească?”, i-a spus Taica vecinului. Când am început să judec, calul ăsta mi s-a părut cea mai tristă urmă lăsată de război. Pe bunici i-au dus în Bărăgan. Au plecat din casa lor cu ce-au putut duce-n spinare. Erau mulţi, din multe sate, şi trebuiau să-ncapă-n câteva camioane. Când am luat eu vacanţa-mare, ne-am dus pe la ei sa le-ajutam să-şi facă două odăiţe de chirpici, că stăteau într-un fel de magazie părăsită. „Sărut mâna, Taică”, am zis şi eu şi Mama când l-am văzut pe Bunicul şi ne-am repezit amândouă să-i sărutăm mâna. „Cum o mai duceţi?”. „Bogdaproste, bine”, ne-a răspuns el. N-am să uit cât oi trăi răspunsul lui. Poate l-aş fi uitat, dar în toamnă m-am dus cu Mama la teatru, la Năpasta. Când se-ntoarce Ion de la ocnă, îl întreabă cineva „Cum fuse, Ioane, la ocnă?”. „Bogdaproste, bine!”, zice el. Am început să plâng la replica asta. Mama nu m-a-ntrebat nimic, fiindcă pricepuse rapelul din memoria mea, dar Mario Sidalgo, cu care mersesem la teatru, că el ne invitase, m-a sărutat, mi-a cumpărat sirop şi nuga, în pauză, şi nu mai ştia cum să mă consoleze. Acum, că tot ne aflăm în jungla amintirilor, să-ţi spun cine era Mario Sidalgo. Totdeauna vorbim la trecut despre oamenii care nu mai fac parte din viaţa noastră, chiar dacă ei trăiesc. Când a avut Taica proces de sabotaj – sabotaj însemnând că nu putea-ndeplini cotele stabilite, nici după ce i se lua şi pleava din pătul – Mama a-nceput să-i caute-un avocat. S-a dus mai întâi la unul cunoscut de ea, cu nume de avocat bun, fiul cârciumarului din Cernaţi, cu care se ştia de-o viaţă. „Smarandă, tata, frate-meu să fie şi nu l-aş susţine! N-ai să găseşti avocat care să se bage la sabotaje. Cum stau eu în barou, să nu mai vorbim, cu inima cât un purice! Procese de sabotaj mi-ar mai trebui!”. „Gicule, mi-am închipuit că pentru un avocat o cauză este ca o teoremă pentru un matematician: o problemă abstractă, care-l implică doar convenţional şi nu real. Să acuzi un avocat că apără un asasin e ca şi când ai acuza un actor ca interpretează un rol de asasin”. „Smarandă, asta era înainte, acum simplul fapt că ai accepta să aperi într-un proces de sabotaj este interpretat ca luare de atitudine de partea sabotorului. Azi, nu mai există cauze abstracte. Nu mai acceptă avocaţii nici măcar din oficiu să fie numiţi apărători la sabotaje”. „Dac-aşa stau lucrurile…”. Şi Mama dăduse să plece. Dar lui Gicu Panţâru-i era şi milă şi ruşine de ea. „Smarandă, ştii ce? am să-ncerc să-ţi găsesc totuşi un avocat. Nu-ţi promit, dar am să-ncerc. Se numeşte Mario Sidalgo. Pe el n-o să-l acuze nimeni că ţine cu chiaburii! Totul e să vrea”. Şi Mario Sidalgo a vrut. Prin Gicu Panţâru i-a fixat Mamei o oră când să meargă la el acasă pentru discutat în amănunt „cauza”. Mama s-a-mbrăcat în fusta neagră şi-n bluza croşetată, de bumbac, văpsită-n foi