de ceapă, toaleta ei „de gală”, pe mine m-a-mbrăcat în uniformă, ne-am pus „pardesiele”, adică ea – lodenul gri, iar eu factotum-ul meu de pluş verde, „confecţionat” din draperia de la Naşa, şi-am pornit-o pe jos spre avocatul Mario Sidalgo. Stătea ca la un sfert de ceas de noi, pe strada Mântuleasa, într-un bloc superb, cu un peron ca de catedrală, cu uşi de cristal şi de fier forjat la intrare, tot numai marmură colorată, în hol şi pe scări, bloc de mare lux. Uşa apartamentului ne-a deschis-o femeia de serviciu, îmbrăcată-n negru, cu boneţică şi cu şorţuleţ alb scrobit, ca la marile case. Nu văzusem pân-atunci şi nici de-atunci încoace n-am văzut apartament de bloc mai spaţios şi mai luxos şi-n care să fie-adunate-atâtea lucruri de preţ şi aşezate cu atât rafinament ca la Mario Sidalgo. Subreta ne-a condus în birou. Am rămas în picioare să ne uităm la un perete plin cu tablouri aşezate-n scară, cam de la un metru sub tavan, până la-nălţimea pe care-o aveam eu atunci: Monet, Matisse, Marie Laurencin, Modigliani, Aman, Grigorescu, Luchian, Andreescu, Tonitza, Matei Şerban, ce-mi mai aduc eu aminte. Mama se uita la cărţi. S-a deschis o uşă. Ne-am întors amândouă brusc. Am văzut atunci pentru prima şi poate pentru ultima oară-n viaţă ce-nseamnă acel „coup de foudre”, cum zic francezii, sau „l-a pălit dragostea”, cum zicem noi, românii. Domnul Mario Sidalgo stătea răzimat de uşă – i se tăiase răsuflarea – cu nişte ochi negri nici pironiţi, nici ţintiţi, ci plecaţi spre Mama ca spre-un drum fără întoarcere. M-a străbătut un fior. Nu mai văzusem niciodată o fiinţă privind astfel o altă fiinţă, nu văzusem niciodată ceva trecând astfel prin aer dintr-o fiinţă către o altă fiinţă. Am închis o clipă ochii simţind că n-aveam voie să privesc lucrul acela fiindcă nu era voie să fie privit. Nu-ndrăzneam nici să respir. Printre gene, m-am uitat din nou la domnul Sidalgo: stătea nemişcat ca sub puterea unui element cosmic. M-am uitat şi la Mama: albă la faţă, de parcă fugise toată viaţa dintr-însa, primea în ochii ei albaştri dilataţi privirea aceea cotropitoare, de smoală topită.

  — Bună ziua, am auzit într-un târziu, cam peste o mie de ani, vocea Mamei, pierită şi subţire, ca un fir de aţă.

  Mario Sidalgo a răspuns fără sunet, lăsând privirea-n jos. Din clipa aceea, mi-a fost drag, fiindcă din clipa-aceea am ştiut c-o iubeşte pe Mama.

  — Fetiţa mea, a zis Mama, arătând spre mine.

  Mario Sidalgo a tresărit. Mi-am dat seama că până atunci nu mă văzuse.

  — Am şi eu două fete, a zis el, învăluindu-mă-ntr-o privire paternă în care mi s-a părut, totuşi – ca şi-n vocea lui în care vibra sunetul grav al violoncelului şi totdeodată se unduia relieful catifelat al flautului – că desluşesc ceva din contrarierea pe care-o simte omul când descoperă în cale un obstacol neprevăzut. Înalt, suplu, mişcându-se degajat, fără stridenţe, armonizându-se prin fiecare gest cu ambianţa de lux şi de rafinament din jur, Mario Sidalgo te făcea să spui de la cea dintâi privire „ce om frumos!”.

  În timp ce stătea de vorbă cu Mama, am început să-i privesc amănunţit chipul. Mi-l amintesc atât de bine de parcă acum l-aş avea în faţa ochilor. Chipul primei impresii, care pentru mine nu poate fi anihilat de-o mie de ani de impresii succesive, coroborate. Cred neclintit în acest impact între fiinţe, cum numesc eu prima impresie. E ca şi când ai privi un tablou. Nici o judecată a posteriori nu poate şterge adevărul pe care ţi-l dezvăluie un tablou când te-ntâlneşti cu el prima dată, adevăr incomplet, poate, dar esenţial.

  Părul lui Mario Sidalgo, creţ mărunt, ca piperul, era un fel de rocă negru-albăstrie, „turnată” odată cu craniul, într-atâta păreau de inseparabile unul de altul. Fruntea – cu protuberanţe line, foarte-naltă; nasul – la limita între acvilin şi drept; gura – cu tăietură statuară, aspră; bărbia – pătrată şi niţel repezită-nainte dădeau o îndrăzneală trufaşă chipului destinat parcă să muşte din toate fructele vieţii şi, mai ales, s-azvârle-ntregii lumi mănuşa: „care pe care”, chip tenace, de Rastignac, strigând Parisului, de sus de pe colina Pere Lachaise: „A nous deux, maintenant”.! Impresia asta ţi-o dădea mai ales când ţinea privirea plecată, când chipul îi era orb, ca al statuilor. Când te privea n-ai fi ştiut să spui dacă ochii-i luminau sau îi întunecau chipul. Erau atât de negri că irisul nu se deosebea de pupilă. În faţa măslinie, în a cărei ascendenţă bănuiai sute de generaţii trăite sub un soare torid, singurele pete de culoare erau albul albăstrui al ochilor şi gura de-un roşu neaşteptat, de lut ars. În strălucirea crepusculară a ochilor acelora defila condiţia umană, de la geneză la sfârşit. Erau momente când ochii lui Mario Sidalgo – cu privirea desprinsă de spaţiu şi de timp, pierdută, parcă, în contemplarea unui vis cu vechimi şi cu-nţelesuri criptice – îl situau într-un teritoriu intangibil, abolindu-i nu numai trufia chipului, abolindu-i întreaga fiinţă, reducându-l la privirea care, întoarsă spre ea însăşi, îl restituia integral unei dogme, în ochii lui, o mobilitate de expresie pe care n-o întâlneşti nici măcar la un mim, alterna cu nemişcarea pietrelor. În ciuda faptului că era un om comunicativ şi apropiat, ochii-aceia-n care ţi se părea că vezi caravane păşind tăcut în căutarea Pământului Făgăduinţei, cu gândul însoţit doar de melopeea deşertului; în care ţi se părea că vezi mâini întinse către cer şi guri plecate-n ţărână gemând funebru la Zidul Plângerii; în care ţi se părea că auzi vaierul străbunilor lui arşi în Spania, în autodafé-uri exemplare, ţipătul unor fiinţe de-acelaşi sânge cu el arse-n cuptoarele Auschwitz-ului şi-n alte locuri de-njosire-a omului; în care, peste toate, sunau monocord şi glorios trâmbiţele care doborâseră zidurile Ierihonului; în ciuda atâtor stări şi idei pe care ţi le sugerau, ochii lui Mario Sidalgo trăgeau peste fiinţa lui o perdea impenetrabilă. Fiecare privire-a lui părea că-ţi dezvăluie doar stratul de deasupra al unei roci, strat ce-ascunde de fapt istoria a