milioane de ani. Până la Mario Sidalgo, pentru mine şi chiar şi pentru Mama, ovrei era nenea Iancu Stein, coleg şi prieten cu Tata şi cu nenea Daniel Şerban, nenea Iancu, în ochii căruia bunătatea şi-ngăduinţa-nvăţată de la viaţă pluteau într-o privire din care nu se ştersese tristeţea şi umilinţa ovreiului mărunt, crescut în Dudeşti de-o mamă văduvă, lenjereasă de mahala. În privirea lui, care te-ndemna să i te adresezi ca unui frate, răzbătea lamento-ul unei întregi rase plângând pe ruinele vechiului Ierusalim, pâlpâia o-nţelepciune de mii de ani vechime, înţelepciunea constatării, care parcă-ţi şoptea: „Aşa a fost aşa este, aşa va fi”; în privirea aceasta foarte expresivă şi foarte complicată nu ţâşniseră însă niciodată fulgerele ameninţătoare din ochii profeţilor. Nenea Iancu, pentru noi era ca o rudă. Nu făceam nici o deosebire între puţinele rude pe care mi le mai lăsase războiul şi nenea Iancu. Îi ziceam „săru' mâna” şi-l pupam ori de câte ori ne-ntâlneam. Lui Iancu Stein, proaspăt ieşit de pe băncile Facultăţii de Medicină, unde fusese bursier, i se păruse o mare cinste, în '36, când Ghiţă Opran, cârciumar din gura Oborului, i-o dăduse de nevastă pe Marioara, unul dintre cei opt copii ai lui. Iancu şi Marioara se cununaseră la biserica Sfântul Ioan Moşi, având ca naş pe Marin Pastramagiu, naş de baştină al neamului Opran. Fusese o nuntă de pomină: cu toată negustorimea românească, armenească şi ovreiască, începând din gura Colentinei şi până-n Sfântu' Gheorghe, plus ovreimea din Dudeşti. Ca mama lui Iancu Stein să nu fie mâhnită că i s-a depărtat copilul de la lege, Ghiţă Opran pusese toată negustorimea ovreiască-n picioare să intervină la Comunitate şi la rabin, ca s-o cunune pe fiică-sa, creştină, în templul mare din Sfânta Vineri. Trebui' să-ţi spun că popa-al nostru nu-i făcuse nici o dificultate lui Iancu Stein să-l cunune creştineşte. Nici prin gând nu-i trecuse să-i ceară să se boteze. De unde, la-nceput, rabinul se-arătase foarte intransigent, cerând neapărat ca „mireasa” să treacă la mozaism, afund că popa-al nostru considera fiu al Domnului pe oricine, iar Ghiţă Opran fiind la fel de generos faţă de rabin ca şi faţă de preotul creştin, tinerii fuseseră cununaţi şi mozaic, având ca naş pe Marcel Juster, văr bun al mirelui, „cuscra” Matilda ieşind astfel cu faţa curată în cartier. Lui Iancu Stein, nepracticant religios, puţin îi păsa şi de unii şi de alţii. Vrând însă ca toată lumea să fie mulţumită şi plăcându-i să respecte tradiţiile, mai ales de dragul bătrânilor, adică de-al maică-sii şi de-al Opranilor, în casa lui, de când s-a-nsurat el cu Marioara, se sărbătoresc şi praznicele creştineşti şi cele ovreieşti. Chiar şi-acum, când bătrânii au murit. Myriam, fata lor, este botezată mozaic, Gheorghe, băiatul, e botezat creştineşte. Tot ca să nu se supere nimeni. Menajul Stein este unul dintre cele mai trainice pe care le-am văzut şi nu pentru că durează în timp, ci pentru că oamenii ăştia sunt ca două vase comunicante; totul în sufletul lor este la acelaşi nivel, la nivelul înţelegerii-adevărate. Când s-a simţit în aer că legionarii pregătesc ceea ce s-a numit „rebeliune”, Tata şi nenea Daniel s-au sfătuit să-i ascundă pe nenea Iancu şi pe Verzeu până se limpezesc lucrurile. Cei doi simpatizanţi legionari de la ei din spital nu se mulţumeau să le facă tot felul de apropouri grosolane – că nu ştiu cum să le zic altfel – lui Iancu Stein şi lui Titus Verzeu, a cărui nevastă era evreică, ci se-agăţau mereu de Tata şi de nenea Daniel: „Ce fel de creştini sunteţi voi, frate, de ţineţi cu jidanii?”, îi luase peste picior într-o zi doctorul Caius Pop, pe care l-am avut eu profesor la radiologie-n Facultate. „Ţinem cu oamenii, atâta tot”, a zis Tata care era un om tare blând, după câte spun toţi. „Suntem creştini de-ai lui Isus Cristos – a zis nenea Daniel – iar Isus Cristos, care era ovrei, cum sper că ştiţi, zicea că toţi oamenii sunt egali între ei, deşi Legea zicea că iudeii sunt neamul ales. Deci, noi suntem creştini de-ai lui Iisus Cristos, mai există şi altfel de creştini?”. „Lasă ironiile, doctore! Nu vă daţi seama că ovreii voştri sunt un pericol mondial?”, nu s-a lăsat doctorul Pop. „Dumneata câţi ani ai, domnule doctor?”, l-a-ntrebat Tata pe Pop. „Treizeci şi cinci. De ce?”. „Treizeci şi cinci, zici. Ai trăit treizeci şi cinci de ani şi n-ai băgat de seamă că ovreii sunt un pericol mondial, şi-aşa, deodată, ţi s-o arătat Sfântul Duh şi te-o luminat?”, a zis Tata cu vorba lui domoală moldovenească. „Domnule doctor – l-a luat şi nenea Daniel la refec pe Caius Pop – ce populaţie are globul?”. „Cam două miliarde, chiar ceva mai mult. Dar de ce?”, a răspuns Pop. „Attends que te t'explique! Deci, două miliarde, două miliarde şi ceva. Şi la miliardele astea, câţi ovrei să fie?”. „Vreo zece-unsprezece milioane, cred”, a răspuns Caius Pop, destul de nedumerit, fiindcă nu vedea unde voia s-ajungă nenea Daniel. „Domnule doctor Pop, dacă nouă, arienilor, care suntem măcar 500.000.000 a ajuns să ne fie frică de ovrei, înseamnă că ceva cu noi nu e-n regulă, nu cu ovreii. E cazul să ne cătăm, cum zice rumânul”, a continuat nenea Daniel. „Sunt zece milioane, dar reprezintă o forţă mondială, ţin în mână finanţele lumii”, i-a replicat Pop. „Domnule doctor, când au plecat, acum, hăt, două mii de ani din ţara lor, presupun că-ţi închipui că-n traista pe care-o purtau pe băţ n-aveau milionul de lire sterline, de franci ori de dolari. I-au câştigat după asta”. „Prin înşelătorii”. „Perfect, prin înşelătorii. Şi ceilalţi financiari, arieni, de exemplu, cum i-au câştigat? Rugându-se la Dumnezeu, şi făcând biserici? Să fim serioşi, domnule doctor! De ce să fim aşa de supăraţi pe Rotschild de pildă, şi n-am fi şi pe Krupp, şi pe Schneider, care e alsacian, pe Creusot? ca să-ţi înşir numai câţiva pe care-i ştiu şi eu. În evul mediu, Carol Quintul – împărat, nu? – se-mprumuta de bani la Fuggeri, bancheri creştini. Şi pe urmă, lăsând la