o parte consideraţiile astea cu caracter abstract, hai să-i luăm pe jidanii noştri, pe ăştia cu care lucrăm cot la cot. De fapt, printre noi e numai unul, Iancu Stein. Că Verzeu e român de-al nostru, deşi dumneavoastră ăştia cu „Garda, Căpitanul şi Arhanghelul din cer” îl trataţi drept jidan „prin adopţiune”, datorită nevesti-sii. Să-l luăm pe Iancu Stein: orfan de război din 1916, un biet ovrei sărac, ajuns doctor, şi doctor bun, funde-a muncit pe brânci. Crezi că are vreo legătură cu finanţa mondială? Că reprezintă vreun pericol?”. „Un ovrei nu reprezintă singur un pericol, toţi ovreii la un loc reprezintă însă, dar voi, filosemiţii, refuzaţi să-nţelegeţi lucrul ăsta”. „Domnule doctor – i s-a adresat Tata lui Pop – ce-ai zice să vină-ntr-o zi o naţie, ovreii de exemplu, şi să zică: „Cine, românii? păi ăştia sunt un pericol, ia să-i desfiinţăm!”„. „Aşa ceva nu se poate! Noi suntem un popor, avem o ţară, ce, ne comparăm cu ăştia, care-s – azi aici, mâine-n Focşani? Aşa ceva nu se poate!”. „Ba se poate, domnul doctor. Arbitrarul n-are nici o limită, fiindcă n-are nici o lege, afară de legea bunului-plac şi-a celui mai tare – veche de când lumea. Mă miră că dumneata, ardelean, care-oi fi aflat din părinţi ce-i aceea asuprire naţională, să te dai de partea legionarilor, a rrromânilor ăstora sadea, pe care pe deasupra-i mai cheamă şi „inski”!”. „Avem o menire sfântă, indiferent de ce gândesc ovreii şi uneltele lor”, le-a răspuns Pop cu un glas de Arhanghel al răzbunării şi le-a-ntors spatele Tatei şi lui nenea Daniel. În timp ce el se-ndrepta cu pas marţial spre cauzele mari care-l chemau, nenea Daniel „şi-a permis” să-i strige: „Domnule doctor Caius Pop, „Cine scoate sabia, de sabie va pieri!”, spune sfântul apostol Petru. Vedeţi să nu vă-mpuşte Antonescu…”. După ce i-a-mpuşcat Antonescu pe legionari, doctorul Pop venea mereu la nenea Daniel şi-i spunea: „Doctore, dumneata ştiai ceva”. „Ştiam, sigur că ştiam… Ştiam că, de când e lumea şi pământul, dacă-ntinzi prea mult coarda se rupe. Unde-ai mai auzit dumneata, domnule doctor, de două puteri paralele-ntr-un stat? Cum şi-nchipuiau legionarii dumitale că ăsta, ofiţer de carieră, crescut la cazarmă, o să-i lase să facă ce-i taie capul? – şi ce i-a tăiat am văzut cu toţii”. „Nimeni nu şi-nchipuit…”. „Ce nu şi-a-nchipuit? Când umblaţi cu pistoalele la brâu v-aţi închipuit probabil că o să faceţi „focuri bengale”? Zi bogdaproste, domnule doctor, că profesorul v-a sechestrat în spital şi pe dumneata şi pe Carabogdan şi c-aţi rămas doar „teoreticieni” ai Legiunii. Şi să ziceţi de-o mie de ori bogdaproste că noi nu suntem „atât de puri” ca dumneavoastră, legionarii, şi că nu vă denunţăm”.

  Te plictisesc, Pavele?

  — Dimpotrivă. Eu despre legionari nu ştiu decât din cărţi. La noi în sat, de-aşa ceva nu s-a auzit.

  — Iar ce-auzi acum e tot din auzite. De la mine care-abia de mă născusem pe vremea-aceea! Îţi mai spun câteva fraze-n legătură cu asta şi mă-ntorc la Mario Sidalgo. Profesorul Bartolomeu, directorul spitalului, era un om mână-de-fier la propriu şi la figurat. Când dădea un pumn bine simţit, adormea „pacientul” pe trei zile. „Domnule profesor, decât să mai umblăm cu eter, mai bine-i trageţi dumneavoastră o directă de dreapta”, îi zicea Tata; când aveau câte-un caz care adormea greu. Lui Bartolomeu, care-n viaţa lui nu făcuse politică, îi erau dragi legionarii ca sarea-n ochi, drept care nu-i slăbea o clipă din colimator. Cu-o zi înaintea rebeliunii, a pus pe masă două revolvere „Colt”, cu câte şase gloanţe, şi-a consemnat în spital toţi doctorii români, cu excepţia lui Verzeu. Nenea Daniel Şerban îi ascunsese pe nenea Iancu şi pe tanti Marioara care zisese că ea de bărbatu-său nu se desparte („ce i-o fi lui mi-o fi şi mie”), îi ascunsese zic, la bunică-sa, la coana Luxiţa Bantaş, care-i păzea cu arma pe masă şi trebuie să-ţi spun că lua frunza din zbor coana Luxiţa, aşa ochea. Verzeu, căruia nu i-a plăcut niciodată să se simtă obligat faţă de cineva, nu s-a lăsat ascuns nici de Tata, nici de nenea Daniel. Bartolomeu le-a ţinut tuturor un scurt discurs: „Domnilor, aici în spital eu am nevoie de doctori nu de politicieni. Cine pleacă acum din spital fără voia mea, aici nu mai calcă. Iar dumneavoastră, „camarazi”, dacă faceţi o mişcare sau dacă mă trezesc cu „arhanghelii” dumneavoastră pe cap, ieşiţi de-aici cu picioarele-nainte; să nu ziceţi că nu v-am spus”. „Cu ce drept luaţi aceste măsuri?”, se răstise Carabogdan, căruia îi sărea uşor muştarul. „Cu-acelaşi drept cu care băgaţi voi lumea-n sperieţi”. „Noi avem să instaurăm o etică nouă”. „Perfect! Dac-o instauraţi n-aveţi ce pierde că staţi două-trei zile interni în spital. Ne puteţi împuşca şi după. Dacă nu vă iese pasienţa o să-mi aprindeţi lumânări la amândoi arhanghelii şi pe la alţi sfinţi că nu v-am dat drumul cu haita”. După rebeliune, Carabogdan şi cu Pop se jurau pe toţi sfinţii – alţii decât cei doi arhangheli – că ei habar n-avuseseră de-aşa ceva şi că ei n-ar fi tras în suflet de om o mie de pistoale să fi avut în mână. Poate că aşa era. „Acum, după ce-a murit ţiganul puteţi spune şi că era alb”, zisese profesorul Bartolomeu şi se purtase cu ei ca şi când nimic nu s-ar-fi-ntâmplat. Când a-nceput războiul, şi Carabogdan şi Pop, ca majoritatea legionarilor, au fost trimişi disciplinar pe front, în linia-ntâi. Carabogdan a murit, iar Pop, cu ideologia total „renovată”, s-a-ntors cu diviziile „Tudor Vladimirescu”. De câte ori cineva-l zgândărea pe nenea Iancu să facă ceva-mpotriva „ticălosului de legionar”, el răspundea invariabil: „Ce să am cu el? A omorât pe cineva? N-a omorât! Să-i fac proces pentru delict de opinie în trecut? Ce-i mai bine: un fost legionar în minus dar şi-un doctor în minus? Nu-i mai bine s-avem un doctor în plus?”. „Uiţi că legionarii ţi-au omorât vărul?”; că legionarii-l omorâseră pe bietul Marcel Juster, la care nenea Iancu ţinea ca la un frate. „Cum să uit? Dar dacă nu iertăm, atunci