Când am fost cu Alexandru la Paris, printre alte locuri, am văzut, în spatele catedralei Notre-Dame, monumentul închinat francezilor ucişi de nazism, Memorialul martirilor deportării. Tu ai fost la Paris?

  — Am fost – acum un an, trei zile – atât cât să las un pacient, un turist francez care s-a-mbolnăvit în trecere prin Cluj.

  — Deci, nu-ţi spun lucruri ştiute. Presupun că n-ai văzut acest cenotaf. Este ca un cavou, subteran. În nişte urne se află cenuşă adusă din toate lagărele de concentrare naziste. E şi-un mormânt, al „deportatului necunoscut”, la pragul unei galerii lungi şi-nguste, în ai cărei pereţi sunt încrustate 200.000 de pietricele simbolizând numărul victimelor. La intrare scrie: „Pardonne, mais n'oublie pas!”.

  Pavel Vlas avu expresia omului care primeşte o lovitură la plex.

  — De câte ori mi-aduc aminte, mă trec fiori. Am văzut multe monumente, multe frumuseţi, dar nimic nu m-a izbit aşa cum m-a izbit măreţia simplă, izvorâtă dintr-o mare durere, a acestui „memorial”, măreţia lui şi morala inscripţiei de la intrare. Morala lui nenea Iancu – morala unei înalte-nţelepciuni, care e peste tot aceeaşi. A lui nenea Iancu, evreu român, a francezilor francezi, a lui bunicu-meu, Taica, ţăran român. „Eu tot am avut noroc – spunea Taica despre timpul petrecut în puşcărie ca sabotor – c-am fost trecut la drepţi-comuni şi mă scoteau la muncă. Dacă n-ar fi fost doi gardieni, negri la suflet, care izbeau în tine cu bocancul când te vedeau că-ţi tragi niţel sufletul, am fi dus-o cum am fi dus-o”. „Taică, dacă ţi-ar sta-n putere să le faci vreodată ceva ăstora doi, ce le-ai face?”. „Eu? nimic. Să le facă Dumnezeu! Orice le-aş face eu, bocancii pe care mi i-au cărat în burtă nu-i pot lua-napoi”. Mama spunea că dragostea de oameni e ca sănătatea – starea firească a omului, iar ura e ca boala – o stare sufletească de care mori dacă n-o vindeci. După mine, nu există ceva mai odios în lume decât să-mprăştii ura. Ura şi focul trebuie înăbuşite din primul moment, altfel, în urma lor rămâne cenuşă. Eu am trăit totdeauna printre oameni blânzi şi cu iubire de oameni. Altfel cred că niciunul n-am fi scăpat cu viaţă din locuinţa noastră „stil Bieder-coşciug-meier” din Cercului, cum zicea Marilena. De-asta n-am putut să mă adaptez în căsnicia cu Alexandru. Când ura Alexandru pe cineva, de zece ori dacă l-ar fi văzut mort şi nu i-ar fi fost de-ajuns. Puţinii oameni care-nsemnaseră ceva-n viaţa mea, până la el, erau ca Mama, ca nenea Daniel, ca nenea Iancu. Am ajuns să-ţi vorbesc despre nenea Iancu, pornind de la Mario Sidalgo. Până la Mario Sidalgo, pentru mine, ovrei era nenea Iancu, pe care-l consideram şi-l consider ca pe-o rudă. Deşi-mpovărat de-o familie grea: doi copii, nevastă fără slujbă, trei părinţi, maică-sa şi Opranii, tanti Surica, sora maică-sii, mama lui Marcel Juster, cel omorât de legionari – tanti Surica deşi avea garsoniera ei, la ei îşi făcea veacul – ăştia „permanenţi”, şi de toată liota de neamuri ale Marioarei, care deblocaţi, care comprimaţi, care naţionalizaţi, cum era pe-atunci, că la masă la nenea Iancu, nu-ţi exagerez, dar mâncau pe puţin zece-douăsprezece suflete pe zi, deşi cu-atâta gloată pe cap, nu era sărbătoare să nu ne invite şi pe noi la masă şi să nu ne dea şi-n traistă la plecare. Iar pe nenea Daniel Şerban, frate dacă i-ar fi fost şi nu l-ar fi iubit mai mult. Prin '48-'49, cred, a venit legea cu aurul, cu monedele de aur. Doctorul, actualmente profesor Serafiotti, cumnatul lui nenea Daniel Şerban, a fost arestat pentru aur. Nenea Daniel i-a sfătuit, pe soră-sa, Marie-Jeanne, şi pe cumnatu-său, Serafiotti, să predea aurul, şi Serafiotti l-ar fi predat, nu pentru că nu i-ar fi părut rău după el, dar pentru că nu-i plăcea să-ncalce legea. A fost însă imposibil s-o convingă pe nevastă-sa, pe sora lui nenea Daniel, care nu seamănă cu fraţii ei, cu Daniel şi cu Matei, cum nu seamănă o găina cu – ce să zic? – cu un măr. Lăcomia fiind mai tare decât prudenţa, pân' la urmă, Serafiotti e arestat, aurul găsit. „Cât m-a bătut cumnatu-meu la cap să-l predau şi nu l-am predat”, i-a scăpat doctorului Serafiotti la o anchetă. „A, va să zică mai ştia cineva!”. Şi „cineva”, care-a recunoscut, fără nici o sfială, că ştia de existenţa aurului, neştiindu-i însă ascunzătoarea, a primit cinci ani pentru „omisiune de denunţ”, iar Serafiotti – şaptesprezece ani. Ca să-şi salveze prietenul şi, totodată, şi pe cumnatul prietenului, cu care n-avea nici un aliş-veliş, dar despre care-avea o-naltă părere, profesional, numai la O. N. U. Nu s-a dus şi n-a scris memorii nenea Iancu. El şi profesorul Pandele atât au umblat şi-au bătut pe la toate uşile şi-au arătat ce chirurgi valoroşi erau condamnaţii că, până la urmă, le-au obţinut revizuirea procesului şi eliberarea după numai un an şi şapte luni.

  — Numai…!

  — Faţă de şapteşpe' sau de cinci, era o „prăjitură”.

  — Halal „prăjitură”!

  — Dacă-ţi spun ca între 1950 şi anul de graţie-n care ne aflăm au trecut o mie, una mie ani să ştii că nu mint. Mi-am mai adus aminte ceva. Prin '54, cred, i s-a propus lui nenea Iancu să ia locul lui Cornel Lăceanu, ca şef de secţie. Cel mai înfocat susţinător al lui nenea Iancu era un subaltern al lui Lăceanu, un doctor Stoian, care tot trăgea sforile pe la Minister în defavoarea lui Lăceanu. „De ce să-i iau eu locul lui Lăceanu?”. „E fiu de mari negustori”. „Şi ce-i cu asta?”. „Tocmai dumneavoastră, care-aţi suferit atât de pe urma fostului regim, de pe urma legionarilor şi-a lui Antonescu care vă punea să măturaţi străzile, tocmai dumneavoastră să nu vreţi să-nlocuiţi pe cineva cu-o asemenea origine?”. „Domnule doctor Stoian, mata eşti ovrei?”. „Nu, dar de ce?”. „Atunci de ce lupţi atât să schimbi un român cu un ovrei? Îm? Nu te mai înduioşa atâta de soarta mea. Crezi că trei ani