pe front, câţi a stat doctorul Lăceanu, au fost mai buni decât măturatul străzii? Şi pe el l-a trimis pe front tot Antonescu, iar pe mine mai bine că m-a trimis la măturat decât la Auschwitz. Eu nu-i iau locul lui Lăceanu. E un doctor cum ar fi bine s-avem mai mulţi. Dacă tot vreţi un şef ovrei, mai sunt doi doctori ovrei în secţie, la revedere”.

  Deci, pentru mine, ovrei era nenea Iancu, ovreică era fosta colegă de şcoală a mamei, Ruth Isacsohn, care-şi schimbase numele-n Muşat, profesoară de germană. Mărunţică, plinuţă, cu-o frunte frumoasă, cu ochi melancolici, verzui, foarte frumoşi, cu o gură ca de ştiucă. Vorbea cu un „r”, pe care un milion să-mi dai că nu l-aş putea pronunţa. Fusese cooptată într-o comisie de cenzurare a autorilor şi-a cărţilor. Într-o zi, pe când nu ajunsesem în Cercului, ne trezim cu ea la noi. Fată de farmacist, plină de bijuterii şi de blănuri, umbla-n loden.

  „De ce umbli-n zdreanţă asta de loden, Ruth? – a-ntrebat-o Mama – ce, ţi s-au rupt blănurile?”. „Tu de ce umbli?”. „Eu umblu că n-am altceva”. „Şi dac-ai avea ce-ai face?”. „Le-aş purta, că doar nu le-aş lăsa-n dulap să le mănânce moliile – i-a răspuns Mama – dar eu te-ntreb pe tine, care le ai, de ce nu le porţi?”. „Cum să le port? Toată lumea umblă aşa modest îmbrăcată şi eu să umblu-n blănuri?”. „Lumea aia care umblă nu are”. „Ştii, Smarandă, acum „moda” e să nu ai, de ce să se vadă că eu am? Nu vreau să ofensez pe nimeni”. „Ei, dacă-i aşa, dacă-i o chestiune psihologică la mijloc, lucrurile se schimbă…”, o luase Mama în glumă. „Dar să lăsăm lodenul şi să vorbim lucruri serioase. Tu ştii că eu ţin la tine şi ştii cât de rău mi-a părut când n-ai mai fost în învăţământ. Acum vreau să-ţi fac un bine: te sfătuiesc să scoţi din bibliotecă nişte cărţi care nu sunt aşa cum trebuie. Ţi-am adus aici o listă”. „Ruth, tu vorbeşti serios? E vreo dispoziţie ca oamenii, în biblioteca lor, de-acasă, de la ei, să facă epurări?”, a-ntrebat-o Mama, albă la faţă. „Aşa o dispoziţie nu e, dar e mai bine, crede-mă”. „Şi ce să fac cu cărţile-astea?”. „Să le pui pe foc”. „Să le pun pe foc…?!”. Şi Mama citea-n gând lista „epuraţilor”, iar din când în când era atât de uimită încât striga câte-un nume ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor: „Eminescu, orice ediţie dinainte de '44… Goga… Kant… Rebreanu…”. Îţi citez doar câteva dintre „exclamaţiile” Mamei, că lista o păstrez şi-acum în bibliotecă, aşa că dacă te interesează… „Să ştii că-n marile biblioteci publice s-a şi scos ce n-a fost bun”. „Şi unde sunt cărţile astea acum?”, a-ntrebat-o Mama, cu un ton de parc-ar fi-ntrebat unde se află depus corpul unui defunct. „Majoritatea, în pivniţă la cinematograful „Mătăsari”, iar altele la fosta „Mociorniţa”, se face focul la cazane cu ele, asta ce ştiu eu”. „Focul la cazane… Câţi inchizitori s-or răsuci-n mormânt de plăcere-acum, iar duhul lui Savonarola cred că mustăceşte de fericire…”. „Smarandă, nu mai vorbi aşa”, a zis Ruth în şoaptă şi s-a uitat prudent împrejur. „De ce, Ruth? Mie nu mi-e frică de tine şi nici de fata mea. Nici ţie nu trebuie să-ţi fie frică de noi. Altcineva nu e la noi în casă. Înţeleg gestul tău şi-ţi mulţumesc că te-ai gândit la mine, dar eu cărţi pe foc, nesilită de nimeni, nu pun”. „Să nu-ţi pară rău”. „Sper să n-am ocazia. Mai bine spune-mi ce mai fac părinţii tăi, ce face Adolf, ce-ţi face băiatul…”. A doua zi, întorcându-se de la slujbă, Mama a trecut prin faţa pe la „Dâmboviţa”, fosta „Mociorniţă”. Încă mai erau cărţi în curte. Un muncitor se-nvârtea pe-acolo cu diverse treburi. Mama i-a cerut voie să ia câteva cărţi „pentru aprins focul”. „Ia, cucoană, că pentru foc sunt, şi-avem peste-un vagon!”. Şi-aşa se face că-n biblioteca noastră se află Kant în ediţie originală, Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul, de Bălcescu, o antologie de poezie franceză, apărută până-n Revoluţie, cea din '789, ceva rarisim, Creangă, în ediţia Kirileanu, mă rog tot ce-a putut „ciuguli” Mama de pe marginile unui morman cât casa, pe care nu te puteai urca. Deci, bunăvoinţa arătată de Ruth ne-a-mbogăţit biblioteca! De câte ori venea pe la noi, Ruth îmi aducea câte ceva: ciocolată, cacao, venite în câte un pachet de pe la nişte neamuri de-ale ei, plecate din ţară în '45. „Când ştiu că vin de la capitalişti nu-mi vine să le mănânc”, zicea Ruth. „Dă-le-ncoace – zicea Mama – ura noastră faţă de capitalişti nu merge chiar pân-acolo încât să nu le mâncăm ciocolata!”.

  La un moment dat, Ruth i-a spus Mamei că ea nu mai poate duce viaţa dinainte: trăiam o epocă revoluţionară, ea nu mai accepta atmosfera stătută de până atunci. „Şi ce vrei, Ruth, sa faci?”. „Să-mi schimb felul de-a trăi, potrivit cu vederile mele”. „Bun, asta am înţeles. Dar practic ce vrei să faci?”. „Mai întâi, trebuie să-ţi spun că eu nu mai pot trăi cu Adolf”. „De ce, dragă?”. „Este un intelectual fără orizont!”. „Da' ce face bietul om de i-a pierit aşa, deodată, „orizontul”?”. „Nu-nţelege că o femeie trebuie să fie independentă, să lupte pentru o viaţă liberă, să se afirme profesional, politic, social, în sfârşit!”. „Şi el ce face, te-mpiedică să-ţi realizezi idealul?”. „Doar ce-l auzi: „Iar şedinţă? Ai să-ţi turteşti curu' de-atâtea şedinţe! Ce, tu nu mai ai casă, nu mai ai masă, nu mai ai copil?”„. „Pân-acum, zău, că sunt de-acord cu el!”. „Tu poţi să fii, eu nu mai pot! E-un bărbat fără orizont!”. „Ruth, spune tu drept, tu ţi-ai găsit pe cineva!”. „Asta aşa-i! Dar să ştii că dacă Adolf nu era aşa un şobolan, care să ducă aşa o viaţă stupidă, asta nu se-ntâmpla. N-are pic de orizont, dacă-ţi spun!”. „Ruth, chestiile astea cu bărbaţii şi cu femeile s-au întâmplat de când lumea şi pământul, şi-nainte de „orizont”.