Când, într-o căsnicie, unul din soţi îşi găseşte pe cineva, ăl de-acasă sau a de-acasă, dintr-odată se umple de toate defectele, ca de bube-dulci. Totul e să ai răbdare şi lucrurile se reechilibrează: vezi că şi „zeul” nou are defecte, vezi şi că „vechitura” de-acasă are calităţi şi, una peste alta, ajungi de multe ori la concluzia că „vechitura” e mai bună decât „prospătura”„. „Ce ştii tu, Smarandă?! Să nu-ţi închipui că e ceva senzual”. „Vai, cum să-mi închipui?!”. „Este ceva ideologic. Vreau să mă rup complet de clasa mea. Am găsit un om care mă-nţelege, un om care luptă de-o viaţă, care vrea să mă schimb, să lupt alături de el pentru o viaţă nouă. Este ceva mai profund decât crezi”. „El ce este?”. „Este strungar, dar acum e antrenat mai mult în munca politică”. „Şi ce vârstă are?”. „Patruzeci şi unu de ani”. „Şi el nu e-nsurat, n-are copii?”. „Are două fete măritate, iar nevasta e cineva care nu-i corespunde absolut, dar absolut deloc”. „Nu-i mai corespunde, aşa cum nici ţie nu-ţi mai corespunde Adolf”. „Smarandă, văd că tu mă iei peste picior”. „Ruth, pe el, cum zici că-l cheamă?”. „Vasile Volintiru”. „O!! De la Capitală? Aha! Eu pe el îl înţeleg mai bine. S-a văzut brusc undeva unde o biată nevastă muncită, uzată, nu i se mai potriveşte, sau, cum se spune-acum, „nu-i mai corespunde”, cum nu se potriveşte o haină veche într-o locuinţă nouă. Cum să-i mai corespundă lui o femeie simplă, gospodină şi mamă de copii, când o intelectuală ca tine, îmbrăcată-n loden dar cu lenjerie de mătase naturală şi parfumată cu parfumuri franţuzeşti, când o cucoană ca tine cade lată-n faţa lui? Nu mă mir de el. Mă mir de tine. O vreme, cât o să vă iubiţi, tu ai să uiţi că el a fost strungar şi el are să uite că tu eşti intelectuală. Pe orizontală, se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical. Şi n-are să treacă multă vreme, şi-n timp ce tovarăşul Vasile Volintiru are să uite probabil, mai departe că tu eşti intelectuală, tu ai să-ţi aduci aminte tot mai des că el nu este intelectual”. „În timp ce el are să mă ridice la nivelul lui ideologic, eu am să-l ridic la nivelul meu intelectual”. „Vorbeşti de-aceste două nivele de parc-ai vorbi de două cărămizi atârnate de frânghia unui scripete. Simplifici prea mult lucrurile, Ruth. Şi cu morala proletară cum rămâne?”. „Ne-am gândit, n-avea grijă”. „Eu n-am…”. „Vom expune foarte cinstit cazul nostru. Să ştii că nu e primul. S-a-ntâmplat cu încă nişte tovarăşi cu munci foarte importante”. „Nu mă-ndoiesc. Juridic, social, totul se rezolvă până la urmă şi-ntotdeauna de partea celui mai tare; uman, strict uman e mai complicat însă…”. „Tu ce-ai face-n locul meu, Smarandă?”. „Daniel Şerban are-o vorbă: „amorul şi gripa se tratează cu patul”„.

  Pavel Vlas începu să râdă.

  — Mai spune-o dată, Sânziană.

  — Amorul şi gripa se tratează cu patul”. La replica asta, Ruth sărise-n sus. „Numai asta vezi tu-n dragoste, cum se poate un om atât de elevat ca tine, Smarandă?!”. „Uşurel, uşurel. Nu făceam altceva decât să-ţi transmit din observaţia „pe viu” a cuiva care, crede-mă, ştie ce spune. În concluzie, Ruth, fiindcă ziceai că „numai asta” văd eu în dragoste, nu numai asta dar şi asta, şi orice om normal vede la fel. Deci, tratează-te de-acest amor ca la gripă”. „Noi nu putem face aşa ceva. Şi eu şi Sili – aşa-i spun eu – suntem nişte oameni cinstiţi”. „Cine zice că nu sunteţi cinstiţi? Să ştii, Ruth, că dac-ai să-mi spui că nu te-ai culcat cu tovarăşul Vasile Volintiru – cu „Sili”, cum îi spui tu – n-am să te cred.”. „Nici n-am spus aşa ceva”, şi Ruth s-a-nroşit până-n albul ochilor. „Şi dacă tot aţi făcut-o, de ce n-aţi mai face-o până vă mai răcoriţi?”. „Dar nu e cinstit; ne iubim şi nu vrem s-o facem pe sub ascuns”. „Dar aţi mai făcut-o, e vorba de cantitate nu de calitate. Şi crezi că e mai cinstit să laşi o nevastă după douăzeci şi ceva de ani de căsătorie – presupun, fiindcă muncitorii şi ţăranii se-nsoară de tineri de tot – şi tu să laşi un bărbat cu un copil, decât să te iubeşti un timp clandestin cu cineva cu care te-ai mai iubit?”. „Smarandă, între noi nu-i vorba de-o aventură, e vorba de marea dragoste a vieţii noastre pentru amândoi, nu putem trăi unul fără altul”. „Ba puteţi, Ruth, dar nu vreţi să puteţi”. „Înseamnă că tu nu ştii ce-i aceea o pasiune”. „N-oi şti… Ţi-am spus şi eu o părere. Mă gândesc la nevasta lui şi la copilul tău”.

  Învăţată de toată viaţa să aibă tot ce-şi dorea, bine-nţeles că Ruth s-a arătat imună la lecţia de morală pragmatică a Mamei şi, de vreme ce dorinţa ei, motivată de-un elan ideologic atât de pur, îl cerea-n momentul acela pe tovarăşul Vasile Volintiru, care pe lângă faptul că era „corespunzător” tuturor idealurilor ei, mai era şi-ntr-o ascensiune vertiginoasă, lucrurile au luat calea legalităţii şi-a legalizării relaţiilor dintre ei: după ce şi-au expus „cazul” la forurile superioare, s-au adresat justiţiei să-i despartă pe fiecare de „necorespunzătorul” său, vreme în care Ruth se mutase cu locuinţa la tovarăşul Volintiru, iar cu slujba la o editură, pe post de şef de secţie.

  În vremea asta, consecventă în păreri, urmărind riguros lista autorilor epuraţi, la alcătuirea căreia participase, golea substanţial biblioteca farmaciştilor Isacsohn, părinţii ei, care, considerând că ceva era-ntr-o gravă neregulă cu unicul lor copil, o lăsau să facă ce vrea, ei depunând o cerere de plecare definitivă din ţară; băga groaza-n editura unde lucra; îl iubea cu tot atâta pasiune pe tovarăşul Vasile Volintiru, căruia-i găsea pe zi ce trecea tot mai multe virtuţi; dădea pe la noi şi ne informa de mersul divorţurilor lor, aducându-ne totodată mostre din ura ei împotriva capitalismului: ciocolată, cacao, câte-un săpun fin şi, când ura era mai acerbă, câte-un ciorap nylon, câte-un chiloţel, plângându-se de „burghezii”