ei de părinţi şi de „porcul” de Adolf care, pe lângă una şi-alta, mai şi făcuse cerere de plecare pentru el şi pentru copil. „Nu-l credeam aşa de putred. Face-aşa o porcărie numai ca să mă saboteze pe mine, fiindcă e gelos că eu mă realizez, iar el rămâne-un farmacist şi-atâta tot”. „Rămâne ce era şi ce-o să fie-ntotdeauna”. „Eu ştiu că tu-l simpatizezi”. „Totdeauna mi-a plăcut Adolf: cult, deştept, fin, educat, un bărbat cum şi-ar dori orice femeie”. „Un mototol…”. E drept că nu suferea comparaţie cu tovarăşul Volintiru, care scotea flăcări pe nări: negru-măslină, cu nişte ochi de te băgau în boală, înalt şi spătos, „bun de prăsilă”, cum zicea Mama, şi care mai era şi-nfipt de nu-i stătea nimeni împotrivă. Şi, deodată, Ruth a dispărut, n-a mai venit pe la noi vreo şase luni, cred. Am aflat, cu totul întâmplător, că bărbatul, copilul şi părinţii ei plecaseră. Şi-a făcut din nou apariţia. Ruth era veselă şi nu-i mai tăcea gura de-ncântare: fusese cu tovarăşul Volintiru, „soţul meu”, într-o misiune-n străinătate, unde-şi lăsase probabil lodenul în schimbul unei superbe haine de antilopă moarată şi moale ca un fund de copil mic. Ne adusese şi nouă nişte „chiloţei” ca spuma, un „parfumel” şi nişte batoane de ciocolată braziliană cu arahide, că-mi lasă gura apă şi-acum, când mi-aduc aminte. „Este-o jale să vezi pe de-o parte o bogăţie de să-ţi taie răsuflarea şi pe de-altă parte să ştii că e-o mizerie…”, ne spunea Ruth, în concluzie, despre vizita ei în Occident.

  Eu, care nu văzusem niciodată bogăţie de să-ţi taie răsuflarea, o ascultam cu gura căscată şi-nţelegeam perfect ura ei înverşunată faţă de capitalism, căruia-i făcuse mărunta concesie să-i poarte o haină şi chiar să-i mănânce ciocolata, adusă ce-i drept, de ea şi de tovarăşul Volintiru, şi nu trimisă de neamuri. Ruth era din ce în ce mai ocupată la editura unde-avea un program mult mai încărcat decât în învăţământ. Se mai repezea doar din când în când pe la noi. Copil cum eram, am remarcat totuşi că-n relatările ei, Rudy, fiu-său, Adolf, care, aflându-se departe, încetase să mai fie „aşa un şobolan lipsit de orizont”, şi părinţii ei, farmaciştii Isacsohn, care-ncetaseră şi dânşii să mai fie „burghezii-mpuţiţi şi mărginiţi” din care nu-i mai scotea la-nceput şi la care Mama o repezea totdeauna, redeveniseră „mami” şi „tati”, „oameni aşezaţi şi cumpătaţi”, cum de altfel fuseseră totdeauna; deci Rudy, Adolf, mami şi tati îşi recăpătau tot mai mult drepturile în relatările ei, în detrimentul tovarăşului Vasile Volintiru. „Abia avem timp să ne mai vedem, atât suntem de ocupaţi amândoi”, spunea Ruth, rezumându-ne viaţa ei conjugală. Vrând să ne vină-n ajutor, o prezentase pe Mama la ea la editură. Mama dăduse probe de traducere din greacă, din latină, din franceză şi din engleză şi o probă de dactilografie. Toate fuseseră considerate excelente, însă de tradus nu prea aveau ce să-i dea „pentru moment”, în schimb aveau nevoie permanent de-o dactilografă „externă”, mai ales de calitatea ei. Aşa a ajuns Mama în „circuitul” editorial şi scriitoricesc, putând să se retragă din postul de dactilografă de la „Cauciucul” şi să economisească trei ore pe care le petrecea zilnic în tramvaie, de-acasă la fabrică şi de la fabrică acasă. „Ruth, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, că mare bine mi-ai făcut!”, i-a spus Mama, într-o zi. Ruth, în loc să protesteze şi să-i spună „retrogradă”, fiindcă folosea asemenea expresii „înapoiate”, citând un personaj atât de desuet ca Dumnezeu, i-a răspuns, spre surprinderea noastră: „Să-mi dea, că am nevoie!…”, şi s-a uitat la Mama cu ochii ei frumoşi aproape plini de lacrimi.

  Ruth era un tip fizic pe care tristeţea-l înfrumuseţa, spre deosebire de majoritatea oamenilor. Ochii el, de-o culoare greu de definit, un amestec de-albastru, de verde şi de cenuşiu, cum erau străbătuţi de-o undă de-amărăciune cum căpătau o strălucire de cristal şlefuit şi dădeau atâta frumuseţe chipului că-i uitai gura de ştiucă plină de dinţi albi şi strălucitori dar lungi ca de cal. În momentele-acelea îi înţelegeai pe bărbaţii care se-ndrăgosteau de ea. Toată făptura ei căpăta ceva pufos, duios şi-ademenitor. „Ruth, ce e cu tine?”, a-ntrebat-o Mama, cu vocea ei blândă şi maternă. „Ei, ce să fie? Ai să zici că nu ştiu ce vreau şi că sunt nestatornică, dar nu sunt deloc fericită!”. „Ruth, nu-l mai iubeşti pe soţul tău?”. „Îl iubesc, dar nu-i ce m-am aşteptat”. Ne-am dat seama că-i părea rău că-i „scăpaseră” ultimele cuvinte. „Te roade dorul de copil”, i-a spus Mama, ca şi când nici n-ar fi auzit ultima parte a frazei care-l privea pe Volintiru. „Mai ales…”, şi Ruth s-a uitat pierdut, cu ochi duioşi de parcă mângâia o siluetă depărtată. „Smarandă, tu ce-ai face-n locul meu?”. „Locul unei mame este alături de copilul ei”, i-a răspuns Mama pe-un ton generalizator. „Şi cum să fac?”, a-ntrebat-o Ruth, cu sufletul la gură, ca şi când Mama, din gura căreia auzise ceea ce, evident, voia s-audă, ca şi când Mama i-ar fi putut oferi pe loc rezolvarea unei situaţii care nu era deloc simplă. „Asta nu mai ştiu”. „Smarandă, tu eşti singurul om sincer cu mine, singurul om care nu se fereşte de mine, singurul om care se uită la mine ca pe vremea când nu eram altceva decât Ruth, fata farmaciştilor Isacsohn. Ce-ai face tu în locul meu?”. „Nu este vorba numai despre ce-aş face eu în locul tău, este vorba mai ales despre ce se poate face. În aşa fel ca nimeni să nu iasă prea boţit. Mai întâi, trebuie să discuţi cu soţul tău şi să-i pui lui întrebarea pe care mi-ai pus-o mie”. „Exclus!”. „Cred că te-nşeli asupra lui”. „N-ar fi prima dată că mă-nşel în viaţă”, a răspuns Ruth, cu un aer enigmatic. „Anumite lucruri cu el nu pot fi discutate, fiindcă nu le poate-nţelege”. „Un om care-a trecut prin câte-a trecut el, cred că poate-nţelege că o mamă nu poate trăi fără copilul ei”. „Din moment ce-am ales între copil şi el… el consideră capitolul încheiat”. „Cât trăim nu putem şti de la-nceput