ce e-ncheiat şi ce nu. Crezi că Adolf, cu care n-ai să-mi spui că nu poţi discuta orice, crezi că Adolf n-ar accepta să-ţi trimită copilul?”. „Niciodată. Mai bine mi-ar da viaţa decât copilul”. „Mai fă un copil”. „Ei!”. „Când o femeie iubeşte un bărbat simte nevoia să facă un copil cu el, cum de tu nu simţi nevoia asta?”.

  * „Tu oare ai simţit pentru mine vreo clipă nevoia asta”, o-ntrebă Pavel în gând pe Sânziana şi-nchise ochii. Îi deschise iară spre-a urmări mai bine pe chipul Sânzienei, „filmul” fetei farmaciştilor Isacsohn, Ruth Muşat-Kahn-Volintiru.

  * „La treizeci şi opt de ani?”. „Şi la cinzeci, Ruth, ştii ce cred eu? Cred că pasiunea ta pentru tovarăşul Vasile Volintiru a trecut şi, odată cu ea, şi pasiunea ta pentru „o viaţă nouă”. Încet-încet, începi să tânjeşti după Ruth, fata farmaciştilor Isacsohn, şi după ce-ar fi putut ea să fie dacă rămânea neabătut fata lor”. „Deşteaptă eşti tu, Smarandă!”, a exclamat Ruth, cu admiraţie-n glas şi-n ochii ei frumoşi. „Dacă-i aşa, Ruth, sunt sigură, absolut sigură, că ai să găseşti soluţia”, şi Mama s-a uitat fix în ochii ei, iar Ruth şi-a plecat privirea a-ncuviinţare. Şi Ruth a găsit într-adevăr singură soluţia.

  — Ce-a făcut?

  — Tu ce crezi?

  — Ce să cred? Nu ştiu, că nu mă duce mintea aşa departe. Eu, cum să-ţi spun, nu sunt fata farmaciştilor Isacsohn!

  — Asta, ce-i drept! Deşi Mama o vedea măcar o dată pe săptămână când trecea să ducă şi să ia material de la editură, Ruth nu i-a spus că avea să fie trimisă-n străinătate pentru nişte achiziţii, pentru nişte contracte, cam aşa ceva. Ulterior, am aflat că-şi îndeplinise scrupulos misiunea, că restituise telegrafic Ministerului nişte bani pe care nu-i cheltuise, trimiţând în acelaşi timp o listă foarte conştiincioasă a tuturor cheltuielilor făcute, precum şi contractele încheiate, împreună, totodată, cu o scrisoare în care explica de ce nu se mai întorcea în ţară. Trimisese o asemenea scrisoare forurilor de care depindea tovarăşul Volintiru, arătând că el era străin de-această hotărâre a ei şi, bine-nţeles, o scrisoare lui, personal. Deşi era evident cât de străin fusese el de-această hotărâre, ponoase trăsese destule. O vreme nu s-a mai auzit nimic despre el. După-aceea, revenind la nivelul dinainte, găsise repede o succesoare pentru Ruth, în persoana unei farmaciste cu care – deşi de origine ţărănească farmacista – n-avusese mai mult noroc, căci, la trei ani de la căsătorie, fără să scrie nici o scrisoare de justificare nicăieri, a rămas şi ea „niţel”, în Elveţia. Dar, mă rog, asta-i altă poveste. La editură, în momentul când s-a ştiut că Ruth – căreia pân-atunci i se spunea cu un ton de-naltă deferentă, „tovarăşa Volintiru” şi nu se uita să se adauge către persoanele care n-o cunoşteau, „ştiţi, soţia tovarăşului Volintiru”, făcându-se şi semn în sus cu mâna şi cu capul, spre a se mima „poziţia” tovarăşului Volintiru – când s-a ştiut că nu se mai întoarce, dintr-odată, Ruth a devenit, printre dinţi şi-ntre patru pân' la şase ochi, „jidoafcă-mpuţită”, căreia i se aplicau cristoşii, dumnezeii şi grijaniile ţinute cu-atâta grijă-n guşă pân-atunci; şi fiindcă pe vremea aceea se căutau ţapi ispăşitori în rândul relaţiilor celui fugit – de la mic la mare şi, mai ales, la mic – brusc, Mama, „protejata transfugei”, nu mai primise nimic de lucru de la editură. Noroc că Mama-şi făcuse o clientelă de prozatori, care scriau lungi romane despre industrializare şi despre socializarea agriculturii, ceea ce, împreună cu mărţişoarele, cu florile de mătase şi cu felicitările „confecţionate-n cadrul artelor liberale” ne ajutau să supravieţuim.

  Mama a cerut totuşi să fie primită de directorul editurii, tovarăşul Truţă, fără să spere nimic de la această-ntrevedere. Mama avea un principiu, pe care mi l-a transmis şi mie, şi anume că adevărul e cea mai bună minciună; în consecinţă, să vorbeşti deschis cu oamenii, să nu-ncerci să prosteşti pe nimeni. Conform acestui principiu şi al celui de-a nu abuza de timpul altuia, Mama i-a ţinut tovarăşului director Truţă cam următorul discurs: „Tovarăşe director, vă rog să-mi acordaţi cinci minute. Mă numesc Smaranda Hangan. Sunt fiică de ţărani declaraţi chiaburi. Acestor ţărani le-au murit doi feciori pe front. Afară de mine, nu mai au pe nimeni în lumea asta. Bărbatul meu, doctorul Gheorghe Hangan, a murit pe frontul de răsărit, lăsându-mă văduvă, cu un copil. Sunt doctor în litere şi-n filosofie. Am fost profesoară de latină şi de greacă. La Reforma învăţământului, catedra mea s-a desfiinţat prin scoaterea latinei din şcoli. Am fost repartizată la nouăzeci de kilometri de Bucureşti, ca profesoară de dexterităţi. Încercările mele de-a-mi găsi în Bucureşti o slujbă în domeniul intelectual au eşuat din cauza originii mele sociale – fiică de chiaburi, origine agravată de faptul că bărbatul meu a murit pe frontul de Răsărit. Acestea fiind datele, am profitat de faptul că ştiam să bat la maşină şi mi-am găsit un post de dactilografă la uzina „Cauciucul”, unde-am lucrat până acum un an. Drumul casă – uzină, uzină – casă îmi lua minimum trei ore pe zi. Ruth Volintiru, ajunsă şef de redacţie în editura dumneavoastră, s-a gândit la mine, colega ei de bancă din liceu şi colega ei de Facultate. S-a gândit să-mi uşureze viaţa dându-mi să bat la maşină, ca dactilografă externă, pentru editura dumneavoastră, după ce mai întâi am dat probe nu numai de dactilografie ci şi de traducere din greacă, din latină, din engleză şi din franceză. Aceste probe au fost considerate excelente. Cum, „pentru moment” nu era nimic de tradus pentru mine, mi s-a dat să bat la maşină. După trei luni de colaborare cu editura dumneavoastră, am renunţat la postul meu de la uzina „Cauciucul”, fiindcă nu mai puteam face faţă şi-acolo şi la editură. Vreau să vă spun că probele date, scuzaţi-mi lipsa de modestie, erau într-adevăr excelente şi nu declarate astfel doar de dragul tovarăşei Volintiru”. „Fostei tovarăşe…”, zisese directorul zâmbind. „Fostei tovarăşe”, reluase Mama. „Îmi dau perfect seama că dacă nu m-aş fi bucurat de sprijinul