ei, oricât de bune-ar fi fost probele mele, editura dumneavoastră nu mi-ar fi dat de lucru. În tot acest an, de când lucrez pentru editura dumneavoastră, am primit mereu elogii pentru munca mea. Ruth Volintiru pleacă-n străinătate, iar tovarăşa Zamfir, succesoarea ei, întrerupe colaborarea cu mine brusc, în chip de represalii în contumacie faţă de Ruth Volintiru. O bună vorbă românească ar zice „unde dai şi unde crapă”. Mi s-a dat a-nţelege că această-ntrerupere se datoreşte unui ordin „de sus”. Am venit la dumneavoastră ca să văd cât de importantă sunt eu şi cât de „de sus” vine mazilirea mea. În zilele noastre, când se spune „de sus”, se spune cu un ton care te face să-nţelegi că ai de-a face cu-o imanenţă, cu-o forţă implacabilă şi obscură cu care tu, biet muritor, nu poţi comunica. Am venit la dumneavoastră ca să aflu dacă faceţi parte din această imanenţă”. „De fapt, ce vreţi dumneavoastră de la mine?”, o-ntrebase directorul, pe-un ton bănuitor, în timp ce se ridica-n picioare. Înţelegând că-ntrevederea s-a sfârşit, uitându-se la ceas, Mama i-a spus: „Cele cinci minute abia acum se sfârşesc, tovarăşe director. Ce vreau eu de la dumneavoastră? Bucata de pâine căpătată cu ajutorul „fostei tovarăşe” Volintiru şi pierdută cu ajutorul actualei tovarăşe Zamfir: dacă puteţi şi mai ales dacă vreţi, vă rog să-mi daţi înapoi această bucată de pâine”. „Ştiţi, noi nu putem da pâine la toată lumea, şi sunt şi-atâtea considerente… e greu să dai pâine la toată lumea”, a zis directorul. „Tovarăşe director, un evreu n-ar fi spus asta niciodată altui evreu. Vă mulţumesc, bună ziua!”. Şi Mama a plecat brusc, spre a nu depăşi cele cinci minute răpite din timpul unui director. Care nu ne-a fost mirarea când, peste o lună de la această-ntrevedere, tovarăşa Zamfir a chemat-o pe Mama să-i dea din nou de lucru, tratând-o ca pe-un ou moale, scuzându-se pentru că ea fusese executantul „greşelii” care se făcuse „căci, ştiţi, se mai fac şi greşeli”. Mama şi-a dat seama că de la director i se trăgea tot binele, dar nu-nţelegea atitudinea spăşită, „remuşcată”, a tovarăşei Zamfir şi tonul ei de-o deferenţă unsuroasă. O redactoare i-a suflat că directorul dăduse a-nţelege că Mama avea pe cineva „sus”. Mama izbucnise-n râs: „Doctor în litere şi-n filosofie „magna cum laude” şi trebuie să am pe cineva „sus” ca să pot bate la maşină…?!”, dar redactoarea nu fusese convinsă de absenţa cuiva „sus” în viaţa Mamei şi crezuse că Mama juca doar teatru, spre derutare. Fără să se mai anunţe prin secretară, Mama a bătut la uşa directorului şi i-a spus „Vă mulţumesc!”. „Eu vă mulţumesc”, i-a spus el sărutându-i mâna şi conducând-o până la ieşire. Un an, Ruth n-a dat nici un semn de viaţă. După un an, am primit o lungă scrisoare de la ea, din Canada, şi-un pachet de Crăciun cu două pulovere, cu două fuste de tergal, cu cafea, ciocolată, cacao, ceai şi săpunuri. „De la mine puţin, de la Dumnezeu mult”, spunea ea în legătură cu darurile trimise.

  Trebuie să ştii că pe vremea-aceea fustele de tergal plisate erau culmea eleganţei. Ne povestea toate-avatarurile ei: se-mpăcase cu Adolf, îşi găsise slujbă; Rudy, „să fie sănătos”, învăţa foarte bine, părinţii ei rămăseseră-n Israel, unde-şi deschiseseră farmacie. „Vă sărut şi vă doresc bine cât îmi doresc şi mie şi, dacă nu te-ncurcă, dragă Smarandă, mare bucurie mi-ai face să-mi scrii”, aşa încheia Ruth scrisoarea.

  Mişcată de fidelitatea cu care Ruth ne scria, ţinându-ne la curent cu-ntâmplările mici şi mari ale existenţei ei, neuitând nici un Crăciun fără un pachet cât de mic, Mama i-a scris toată viaţa. De trei ori s-a dus în Israel să-şi vadă părinţii, de trei ori a trecut Ruth să ne vadă şi pe noi. Era-ngrijită, cochetă, plină de bijuterii, dar nu mai avea nimic din exuberanţa şi din veselia de-altădată.

  Mama, cu toată viaţa ei de lipsuri şi de muncă, în care din douăzeci şi patru de ore cât are ziua nu cred că dormea cinci, părea cu cel puţin zece ani mai tânără decât Ruth. Ultima dată a fost în ţară în luna când a murit Mama. Părinţii-i muriseră, Adolf murise, Rudy – cu nevasta şi cu copiii lui, nevastă canadiană şi copii canadieni.

  „Smarandă, în Canada nimic nu e ca la noi. La noi, copiii merg la părinţi şi părinţii la copii oricând, nu doar la sărbători, cu invitaţie. Atât sunt de singură şi fără nici un rost. Stau de-o viaţă aici şi n-am o singură prietenă ca tine la care să-mi descarc sufletul. Şi la o prietenă, aici tot cu invitaţie te duci, nu ca la noi. Noroc că-i o comunitate românească destul de mare la Montreal. De când am îmbătrânit şi nu mai am ce face cu timpul, mă duc în fiecare duminică la biserica românească, mai schimb şi eu o vorbă. Când mă gândesc la viaţa mea, una peste alta mi se pare totul o păcăleală”.

  Când am condus-o ultima oară pe Ruth la aeroport, sărutându-se, la despărţire, şi ea şi Mama, au izbucnit în plâns. „Măcar de ne-am mai vedea, Smarandă”, şi nu s-au mai văzut. Scrisoarea prin care eu o anunţam pe Ruth de moartea Mamei cred c-a făcut cruce pe drum cu cea prin care-mi anunţa Rudy moartea maică-sii, Ruth. Au murit la două zile una de alta. „Mamă, ce preţuieşti tu la Ruth, că mie mi se pare foarte superficială?”. „Preţuiesc ceea ce trebuie să preţuieşti la un om: ce are bun. Mai întâi nu e superficială: este o fire exaltată, lucru rar la ovrei, care sunt oameni foarte cumpătaţi. Multă lume a suspectat-o de ipocrizie, iar tu o suspectezi de superficialitate. E numai exaltată, victimă a propriei firi”. „Şi exaltarea asta cum o tolerezi, tu, un monument de echilibru?”. „O tolerez, fiindcă e compensată de-o iubire adevărată, pe care Ruth o are pentru mine de când ne ştim. De data asta, Ruth este fiica rasei sale: are vocaţia prieteniei”.

  — Pavele, de cinci ani n-am mai vorbit amândoi,