Cărți «Arta conversatiei citeste romane online gratis PDf 📖». Rezumatul cărții:
— Nu trebuie să disciplinezi nimic; toate-ntâmplările şi toate personajele pe care memoria le scoate la suprafaţă când ne povestim viaţa, toate au un tâlc. Prin faţa mea, de când te-ascult, au trecut fapte şi oameni care la vremea lor au însemnat ceva pentru tine, a trecut deci o parte din tine, partea din noi pe care ne-o fac alţii. A trecut prin faţa mea o epocă pe care eram prea mic ca s-o-nţeleg.
— Nici eu nu sunt ceea ce se cheamă un „mare martor” al acelei epoci. Sunt un martor minor şi nu numai din cauza vârstei pe care-o aveam, ci pentru că n-aveam acces decât la evenimentele omului de rând. Sunt deci un martor minor al unei epoci majore şi grave.
— Uneori un amănunt dezvăluit de-un martor minor luminează un proces mai mult decât toţi „martorii” la un loc. Aveai acces doar la evenimentele omului de rând. Cred că-ntr-un proces istoric – cel mai important este omul de rând. El suportă istoria. Lui i se reproşează că n-o înţelege – când ea este de neînţeles; şi tot lui i se explică apoi că avea dreptate să n-o înţeleagă „atunci” – când ea se petrecea. Este ciudat cum fiecare moment istoric se crede absolut şi infailibil, cum crede că trebuie să anihileze tot ce-a fost înainte şi cum crede că viitorul nu poate fi altceva decât transformarea sa, a momentului dat, într-un perpetuam mobile.
— Pentru că de multe ori cei care au acces la eveniment, de pe altă poziţie decât a omului de rând, se auto-absolutizează: nu pot concepe realitatea în afara propriei concepţii, şi-n loc să se adapteze ei la realitate, „adaptează” realitatea după ei. Şi omul de rând are tendinţa să absolutizeze momentul istoric. Imaginaţia lui, de fapt, nu poate concepe viitorul. Pentru omul care-n '50-'53 umbla-n loden, lodenul era haina pe care imaginaţia lui n-o mai putea dezbrăca. Imaginaţia lui nu concepea că peste douăzeci-douăzeci şi ceva de ani aveau s-apară „buticile”, că lumea avea să aibă de mâncare atât încât să-şi permită să ţină câini cu pedigree, că avea să-şi poată permite lucruri care să depăşească necesarul, că-n locul guvernantei „abolite”, avea să apară profesorul de limbi străine, meditatorul. Eu una trebuie să-ţi spun că nu-mi puteam imagina aceste lucruri. Imaginaţia omului – deşi fără limite, psihologic vorbind – este limitată istoric. Omul se lasă copleşit de moment. Foarte explicabil: într-o viaţă limitată în timp, gândul la limite este permanent. Privim deci acea faţă pe care viaţa ne-o prezintă la un moment dat.
— Iar tu-mi prezinţi feţele pe care ţi le-a arătat viaţa la anumite momente, cu acele fiinţe care făceau parte din ele. Să ştii că nu l-am uitat pe Mario Sidalgo. „Pentru mine, până la Mario Sidalgo, ovrei era…”. Cine mai era?
— Ovrei erau şi Berta, Sandu şi Marcel Haimovici, de la etajul I, din casa noastră din Cercului. Sandu făcuse liceul comercial şi-apoi preluase prăvălia lui taică-său, „şepci, pălării, umbrele şi uniforme şcolare”, de pe Şelari. Berta învăţase la Notre-Dame, apoi se-apucase de meseria maică-sii: pălării, bascuri, „paruri”, corsete, într-o prăvălioară cochetă, uşă-n uşă cu prăvălia lui Sandu. Bătrânii Haimovici, părinţii lui Sandu, se-aveau bine cu toţi vecinii de prăvălie, dar mai ales cu Herşcovicii, părinţii Bertei, cu care erau în vizită, cu care petreceau sărbătorile, cu care mergeau la iarbă verde, Haimovicii simţindu-se foarte onoraţi de prietenia familiei Herşcovici, fiindcă madam Herşcovici era ovreică spaniolă, dintr-un neam nobil, silită de lipsa de zestre să se mezalieze cu Herşcovici, evreu galiţian.
Degeaba te uiţi tu aşa, Pavele; habar n-ai ce-nseamnă asta. Asta ar veni cum pe vremuri o fată de grof, o grofiţă, ar fi luat un moroşan de-al vostru. Amândouă familiile nutreau în secret speranţa că, ajunşi mari, copiii, Sandu şi Berta, pe numele ei adevărat Adalberta, să se placă, ceea ce, întâmplându-se, Sandu şi Berta se căsătoriseră foarte tineri, şi-l aduseseră pe lume pe Marcel. Sandu şi Berta alcătuiau cuplul tip al evreilor de mijloc. El, blonduţ, grăsuliu, cu turu' cam în vine, simpatic şi binevoitor, „cu geanta plină de bancuri”, cum zicea Mama, cu talent de-a face bani din piatră-seacă, devotat familiei, ca orice adevărat soţ evreu.
— Există şi alţii, care nu sunt „adevăraţi”?
— Cum să nu! Eu nu credeam – până la Cora Breck, colega mea de laborator, pe care-o bătea bărbatul, iar când s-au despărţit i-a oprit nu numai toate lucrurile de zestre de la părinţii ei, dar şi rochiile şi pantofii şi ciorapii; şi ca să plătească pensia alimentară a copilului, de trei ori a trebuit să-l dea-n judecată.
— Bun băiat!
— Grija lui Sandu era s-o ştie pe Berta mulţumită. „Mamă, ce-ai mai vrea tu?”, era-ntrebarea pe care nu obosea să i-o pună de câteva ori pe zi. „Mamă, cred c-ar fi cazul să mergi din nou la coafor. Lasă că spăl eu vasele ca să nu-ţi strici unghiile… Să ne interesăm de-o broşă, că pe-asta prea ai purtat-o”. Să nu-ţi închipui că broşa pe care „prea” o purtase era vreuna de la „tinichigerie”, cum zice fie-mea a mare, era măcar cu câteva brilenţele. Berta era aproape cu un cap mai înaltă decât Sandu, avea nas cârn şi destul de borcănat, buze cărnoase şi răsfrânte şi-un fel de gârbiţă sub bărbie, ceea ce-o făcea să pară fără gât – moştenire din ramura galiţiană a familiei – obligând-o să poarte decolteuri en cśur, încât i se vedea tot timpul câte-o dantelă fină de la furou sau de la sutienul care-adăpostea doi sâni generoşi. Avea talia subţire şi şoldurile prea sus şi prea proeminente, picioare frumoase, cu-o linie tihnită, încălţate în cei mai