frumoşi ciorapi şi-n cei mai frumoşi pantofi pe care i-am văzut eu vreodată. Berta umbla totdeauna ca scoasă din cutie. Coafată, manichiurată, masată, fardată, îmbrăcată impecabil, purtându-şi haina de astrahan şi haina de petit-gris în timp ce Ruth umbla-n loden şi-şi ţinea blănurile la naftalină. „Nu le-am furat de la nimeni, am muncit pe ele”, spunea Berta, mergând ţanţoş şi mângâindu-şi hainele cu degetele ei frumoase şi pline de inele.

  În casă, Haimovicii aveau mobile moderne, solide, covoare persane, argintărie, o „natură moartă” în sufragerie, un nud în dormitor – care nu era pictură de gang – o bibliotecă de cel puţin trei mii de cărţi, majoritatea romane. O parte a bibliotecii, poeţii şi biografiile de mari muzicieni, reprezentau gustul lui Marcel. Argintăria, un covor de rugăciune de Kechan, precum şi un superb sfeşnic ritual, de argint, cu şapte braţe, reprezentau elementele spaniole aduse de puţina zestre a doamnei Herşcovici. Singurul element spaniol moştenit de Berta în propria făptură erau ochii aproape negri, plini de visarea unui întreg orient feminin al cărui singur element de exprimare, mii de ani, fusese doar privirea. În schimb, Marcel părea ieşit doar din ramura spaniolă a familiei. Semăna leit cu bunică-sa, doamna Herşcovici, înalt, subţire, cu o figură prelungă, distinsă şi distantă, un portret ieşit din penelul lui El Greco. De mic îi plăcuse să cânte la pian. La sugestia bunicii spaniole, de la-nceput Marcel avusese, pe etape, cei mai buni profesori de pian din Bucureşti. Era momentul ca din neamuri şi neamuri de negustori să răsară un intelectual şi anume un mare artist.

  — Marcel Haimovici, pianistul american, el e?

  — Chiar el! Aşa cum în faţa lui Sandu nimic nu era prea bun şi prea frumos pentru Berta şi-aşa cum Berta nu făcea decât ce ştia că-i place lui Sandu, aşa nu ştiau amândoi ce să facă pentru copil, „ca să aibă fericire, linişte şi ca să poată studia”. În timpul cât exersa Marcel la pian, nimeni nu sufla-n casă. „Ştiţi cum e la noi, fetelor!”, ne spunea-ntr-o zi Berta – fetele fiind Marilena, Mama şi cu mine. „Ştiţi cum e la noi? O familie are, să zicem, cu mic-cu mare, douăzeci de inşi. Ăştia muncesc din zori şi până-n noapte, care cu un mic gheşeft, care cu-o mică negustorie, care cu-o mică slujbă, păcălesc, sunt păcăliţi, umblă prost îmbrăcaţi, îşi iau de la gură, şi pentru ce? Pentru ca unul dintre ei, ce-a dat mai bun neamul lor, să poată să gândească fără griji şi să se facă rabin”.

  Sandu şi Berta n-aveau nevoie să-şi ia de la gură pentru ca Marcel s-ajungă pianist, dar pentru asta munceau din zori şi până-n noapte şi dac-ar fi fost nevoie ar fi muncit şi noaptea, şi-ar fi luat de la gură, ar fi mers în zdrenţe, ei care puneau atâta preţ pe haine, ca pe-un element social esenţial, numai ca băiatul lor s-ajungă ce credeau că merita s-ajungă şi mai ales ce-şi puseseră ei în gând să-l facă s-ajungă. Evlavia lor – mici negustori din neam în neam, oameni atât de legaţi de sfera materială – evlavia lor faţă de talent, acest element de sublimare spirituală, era impresionantă. Desăvârşirea intelectuală a lui Marcel era scopul vieţii lor: Mama-i dădea lecţii de engleză, de franceză, de latină şi de greacă, ultimele două pentru că Mama le spusese că un învăţământ cu adevărat umanist, cel puţin de tip european, nu putea ignora sursele culturii europene. La câteva zile după ce ne mutasem în Cercului, Mama s-a oprit din bătut la maşină ca s-audă mai bine sunetele unei „poloneze” de Chopin, care-ajungeau în surdină de undeva de pe-aproape. „Ce frumos cântă”. A doua zi, întorcându-se de la slujbă, Mama s-a-ntâlnit pe scară cu Berta şi cu Sandu. „Bună ziua”, a zis Mama. „Doamnă, la dumneavoastră-n casă se cântă la pian?”, i s-a adresat ea Bertei. „V-a deranjat cumva?”, a-ntrebat Berta îngrijorată. „O, nu! V-aş ruga un singur lucru: cât mai e cald, când cântă cine cântă, să lase fereastra deschisă s-auzim şi noi, eu şi cu fetiţa mea”. Chipul soţilor Haimovici s-a luminat şi noi am fost „adoptate” din clipa aceea. Cineva care preţuia ce făcea Marcel nu putea fi decât om sensibil şi cu educaţie. Ceea ce-i impresionase de-asemenea profund în favoarea noastră pe Sandu şi pe Berta, cuplu care ca-ntreaga lor rasă, minoritară şi-mprăştiată-n toate colţurile lumii, punea preţ pe celula iniţială a solidarităţii – familia – era faptul, considerat pe drept o mare nefericire, că Mama era văduvă cu un copil.

  „Mamă, de ce crezi tu că ne simpatizează pe noi atât de mult Berta şi cu Sandu?”. „Pentru că sunt rasă veche care se pricepe la calitate. Din câteva vorbe ştiu să cântărească omul şi să-ţi spună câte parale face. Ei ştiu să preţuiască plăcerile materiale şi comodităţile vieţii la fel de bine ca şi plăcerile spirituale. Apreciază o masă bună oferită de cineva, dar şi mai mult conversaţia unui om, înţelegând prin asta ceea ce vorba reuşeşte să redea din mintea şi din sufletul unui om. La paritate de condiţie social-materială, evreul trăieşte, ştie să trăiască mai bine decât românul. În casa unui negustor român n-ai să vezi bibliotecă, dar Sandu şi Berta au bibliotecă, iar Berta se uită măcar o dată pe zi-n Larousse ca să afle tot ce nu ştie”.

  Mama era consultantul „ştiinţific” permanent al Bertei. Nimic nu făcea, nimic nu cumpăra Berta fără s-o-ntrebe pe Mama. Aşa a ajuns casa Bertei plină de cele mai frumoase mobile stil, de „cele mai” orientale covoare, caseta ei de bijuterii plină de piese de valoare istorică, pereţii plini de Matei Şerban şi de alţii ca el, care, consideraţi decadenţi în anii aceia, vindeau pe nimic ca să-şi ţină zilele. La toate sărbătorile ne invitau la masă, mândrindu-se cu Mama, „prietena noastră”, care făcea o profundă impresie asupra comunităţii; până şi-asupra doamnei Herşcovici: ea ne făcea pe Mama, şi, scuză-mă că mă laud, şi pe mine „frumoase şi distinse ca nişte spaniole”. În ajunul câte