unui examen, când Marcel făcea ultima repetiţie, Mama cu mine – şi, uneori, şi cu Marilena – îl ascultam stând în fotolii, emoţionate, alături de Berta, de Sandu şi de bunica lui spaniolă. Berta şi cu Sandu erau de două ori emoţionaţi: mai întâi, fiindcă Marcel cânta, în al doilea rând, pentru că aşteptau verdictul Mamei, care pentru ei era mai important decât ce-ar fi spus tot Conservatorul la un loc. Când ne-a cântat o dată Marcel Imperialul, ultimul acord se stinsese demult, iar Mama rămăsese nemişcată în fotoliu. Marcel s-a uitat întrebător la ea, iar Berta a-ntrebat-o neliniştită: „Ce zici?”. „Când ai să fii celebru, Marcele, am să mă pot lăuda c-am avut privilegiul să fiu auditorul tău privat: „Eu l-am auzit la el acasă pe marele Marcel Haimovici, când era doar Haimovici Marcel, student la Conservator, şi-am ştiut de-atunci că este un mare artist”. Mă simt astăzi cum cred că se simţea Ludovic al II-lea al Bavariei când se cânta Wagner doar pentru el, într-o Operă goală. Îţi mulţumesc din suflet pentru înălţarea estetică pe care-o trăiesc când te-ascult. Să ai parte să faci cât mai mulţi oameni fericiţi”. Şi urarea Mamei s-a-mplinit. Nu este colţ al lumii unde lumina acestui talent excepţional să nu fi ajuns. Într-un turneu, s-a-nsurat cu-o americancă, o mare cântăreaţă de negro spirituals. În '60, Sandu şi cu Berta s-au dus definitiv la „copil”. Am un vraf de cărţi poştale ilustrate pe care ni le trimitea şi pe care mi le trimite şi-acum mie Marcel din toată lumea. În culmea gloriei, găsea câteva momente în care să-şi aducă aminte de modestele lui auditoare private din Cercului, care-l ascultau cu evlavie şi cu iubire. Berta şi cu Sandu ne scriau scrisori care, pe de-o parte, debordau de mândrie pentru succesele lui Marcel, pe de altă parte, se lamentau pe urmele unui trecut modest şi paşnic când duseseră o viaţă cu adevărat tihnită în micul nostru falanster din Cercului, între prieteni adevăraţi. În anul când a murit Mama, i-au trimis o invitaţie şi bani de drum la bancă. I-a sosit paşaportul la două săptămâni după moarte. Anul ăsta a murit mai întâi Berta, iar la două luni după ea, şi Sandu. N-a putut trăi fără ea. Marcel le-a ridicat un monument superb aici în cimitir, unde ar fi vrut ei de fapt să odihnească. M-a invitat la concertele lui şi la dezvelirea monumentului: „În amintirea minunaţilor mei părinţi Sandu şi Berta Haimovici”. Apoi, ne-am dus la Belu fiindcă a vrut să pună o jerbă de flori pe mormântul Mamei. „În amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front, 1907-1942”, iar dedesubt, „Smaranda Hangan, 1912-1974”. Înainte de-a pleca de la mormânt, Marcel şi-a trecut degetele peste numele Mamei. „Smaranda Hangan, cel mai demn şi mai exemplar om pe care l-am cunoscut”.

  Ochii lui cenuşii, coborâţi din El Greco, petreceau la orizont un şir de nori alburii ce se mişcau încet, ca un convoi de umbre obosite de-atâta umblet prin lume şi prin timp.

  — Am ajuns la Mario Sidalgo. De fapt, ne-am întors la el. Mario Sidalgo, după cum ai înţeles, s-a-ndrăgostit de Mama de la prima vedere. Venea-n fiecare zi-n vastul nostru apartament de treişpe metri mansardaţi, distribuiţi în două-ncăperi, „stil Bieder-sicriu-meier”, sau „coşciug”, vorba Marilenei. Atâtea flori câte-a văzut într-un an casa din Cercului cred că nu văzuse de când era ea pe lume, iar eu atâtea bunătăţi – sigur niciodată. „Nu pot să primesc atâtea daruri, Mario”, îi spunea Mama. „Pentru mine, cea mai mare bucurie este să-ţi fac daruri, mă simt ca şi când aş aduce ofrande unui zeu de neînduplecat”. Subiectul lor preferat de discuţie era cultura: literatură, plastică, muzică. Vorbeau nestingheriţi în faţa mea, a Marilenei, a lui nenea Daniel, care venea destul de des pe la noi şi care se retrăgea repede când îl găsea pe Mario, gândindu-se să nu fie inoportun. În conversaţiile lor, se făceau aluzii la trecutul mai depărtat, mai apropiat, şi la prezent. Fără ca Mario Sidalgo să ne fi povestit viaţa lui şi-a familiei lui cum ţi-o povestesc eu ţie pe-a mea, am înţeles că se căsătorise cu nevastă-sa, Rachela, o fiinţă plină de calităţi, nu numai din plăcere, ci fiindcă această căsătorie reprezentase alianţa între două familii evreieşti de vază, între familia Sidalgo, vechi neam de bancheri spanioli, cu-ncrengături în toată lumea, şi familia Bernstein, familie galiţiană de veche tradiţie intelectuală, care dăduse rabini, matematicieni, fizicieni, medici de renume, neam la fel de vestit în ramura galiţiană, ca neamul Sidalgo în cea spaniolă. Căsătoriile între ritul sefard şi cel askenazit erau considerate de spanioli o mezalianţă mai mare chiar decât căsătoriile cu creştinii. Anul căsătoriei lui Mario şi-a Rachelei fusese un an de răscruce pentru întreaga lor rasă şi pentru omenire: anul 1939. Comunitatea, pentru exterior şi mai ales pentru ea însăşi, trebuia să se-arate unită. Unitatea aceasta avea nevoie nu de vorbe, ci de exemple, prin faptă. Căsătoria tânărului Sidalgo cu tânăra Bernstein făcea parte dintre aceste exemple programatice. Sidalgo-tatăl, don Enrique – cum îi spunea familia şi tot high-life-ul – bancher, om cu simţul situaţiei, se lăsase uşor convins de rabinul sefard de necesitatea acestei căsătorii. Cel mai greu de convins era dońa Clara, soţia lui don Enrique, vestită pentru frumuseţea ei care, spuneau gurile-rele, fusese înaintea căsătoriei cu don Enrique, omagiată de doi regi. După ce ascultase pledoaria soţului ei, în favoarea acelei mezalianţe, îşi pusese evantaiul pe masă şi rostise, pe-un ton de amară constatare: „În ce hal a ajuns omenirea, dacă trebuie să coborâm în mahala să ne luăm partenerii de viaţă, de dragul unităţii!”. Până la urmă, acceptase această căsătorie, neîncetând însă nici o clipă să se poarte ca o regină în exil, deci de nu-i puteai ajunge nici cu prăjina la nas. Rachela, fiica doctorului şi-a doctoriţei Bernstein, doctoriţă ea însăşi, energică şi-ntreprinzătoare, luase cu nădejde-n mână frâul casei şi, ca orice soţie evreică, începuse prin a-şi îndeplini datoria faţă de specie şi faţă de neam: făcuse la iuţeală două fete, amândouă frumoase, una de-un