brun diavolesc, părând străină de orice participare a familiei Bernstein, alta având trăsăturile distante, statuare, ale familiei Sidalgo, dar coloritul Bernsteinilor: piele albă, ochi albaştri, păr blond, care-i îndulcea aspectul statuar, ducându-te cu gândul mai mult spre pictura impresionistă. Cele două frumuseţi de nepoate înmuiaseră inima dońei Clara, consolând-o de mezalianţa făcută de unicul ei fiu, dar lăsând-o la fel de-mpietrită în privinţa instrumentului mezalianţei, noră-sa, Rachela, care, ce-i drept, nu-şi dădea nici o osteneală să-i fie soacrei pe plac şi nici chiar propriului bărbat. Rachela avea câteva jaloane-n viaţă: copiii, profesia şi, mai presus de orice, plăcerea. Sâmbăta şi duminica nu accepta să şi-o petreacă altfel decât la munte sau la vreun tămbălău cu dans, în timp ce Mario ar fi-nţeles ca, după hărţuiala unei săptămâni, momentele de răgaz să le petreacă-n sânul familiei. După ce noutatea amorului conjugal se mai ofilise, Rachela nu se dădea-n lături de la aventuri erotice, considerând amorul tinereţe şi înnoire a sufletului şi-a trupului şi nefăcând cine-ştie-ce eforturi de discreţie pentru acoperirea efectelor acestei etici. Mario se-arătase foarte indulgent faţă de firea ei, ţinând seamă că, deşi se plăcuseră şi nu se căsătoriseră-mpotriva voinţei lor, niciunul nu-l alesese pe celălalt. Toată lumea ştia că nu are cui să reproşeze această căsătorie impusă de-o conjunctură istorică. „Numai lui Hitler i-o pot reproşa, éste hijo de puta”, zisese-ntr-o zi dońa Clara, excedată de purtările noră-sii. Deşi nu-i făcea nici o plăcere să se-amestece-n vreun fel în menajul lui fiu-său, într-o zi, totuşi, nu putuse răbda să nu-i atragă atenţia, foarte politicos, noră-sii, că se cam întrecea cu gluma.

  „Dumneta vorbeţti, dońa Clara? Ai uitat de ăia doi regi? S-au schimbat vremurile: de unde să găsesc eu regi? Acum, dacă m-am măritat şi v-am mezaliat, să-mi pun cenuşă-n cap, sau să trec la creştinism şi să mă călugăresc?”. Şi făcându-i golăneşte semn de rămas-bun cu mâna, Rachela-şi luase de fapt adio de la soacră-sa care, îndată ce-şi revenise din şoc, luase hotărârea să nu-şi mai vadă nora-n veci de veci, spre lipsa totală de regret a acesteia. Tocmai când Mario o anunţase că vrea să divorţeze, considerând că se umpluse paharul, se naţionalizaseră şi laboratoarele medicale, deci şi cel al doctorilor Bernstein, lovitură mult mai grea pentru Rachela decât ameninţarea cu divorţul. Primise vestea dată de Mario ca pe cea mai banală ştire. „Crezi că mult îmi pasă de-un căcat de divorţ? Praf m-ai făcut, ce să spun! Mie-mi pasă că ne-au luat ăştia laboratorul. Să ştii că eu plec. Eu cu un salariu chior nu pot trai”. Mario se mutase la părinţii lui, iar Rachela, împreună cu părinţii ei, depusese actele de plecare, spunându-i lui Mario că dacă nu-i dădea fetele nu admitea să divorţeze şi pe deasupra avea să-i facă nişte zile de-avea s-o roage să ia fetele şi să se ducă şi la mama-dracului numai să scape de ea. Ştiind-o-n stare să se ţină de cuvânt, şi-n bine şi-n rău, Mario-i dăduse consimţământul să ia fetele.

  „Îţi lăsăm moştenire şi partea noastră de construire a socialismului”, îi spusese Rachela lui Mario la despărţire, la aeroport. Când l-am cunoscut noi pe Mario, nevasta şi fetele-i erau plecate de-un an. Mario voia să se-nsoare cu Mama şi să plecăm din ţară. Considerând că eram destul de mare ca să-nţeleg o discuţie de principiu şi neavând secrete faţă de mine, Mama nu s-a sfiit să vorbească deschis cu Mario despre-acest proiect pe care ea de la-nceput îl respinsese. „Ce pierzi, Smarandă? Maşina de scris? Ţi-e teamă că dincolo n-ai să poţi avea o situaţie atât de strălucită ca aici: doctor în litere şi-n filosofie n-ai să reuşeşti performanţa de-a găsi un post de dactilografă? Sau poate n-ai să mai găseşti un apartament atât de confortabil ca ăsta din Cercului, stil „Bieder-sicriu-meier”? Părinţii…?! Părinţii, sărmanii, firesc e să moară înaintea copiilor. La anii care vor urma după ce ei n-au să mai fie nu te gândeşti? La Sânziana nu te gândeşti? Nu crezi că e preferabil să trăiască-ntr-un loc cu un nivel economic mult mai ridicat decât cel de-aici? Pe bieţii tăi părinţi, în Bărăgan unde sunt dislocaţi, i-ai putea ajuta mai mult de-acolo decât îi ajuţi de-aici. Eu să ştii că mă fac forte să-i scot şi pe ei dacă vrei”. La ultima frază a lui Mărio, Mama a izbucnit în râs. „Ce copil eşti, Mario! Ţăran român emigrant! Mă gândesc ce ochi ar holba amândoi, săracii, când ar auzi aşa ceva! Transilvănenii emigrau doar de răul împăratului şi toţi cu gând să se-ntoarcă aşa cum au şi făcut cei mai mulţi. Pe la noi, unde nu era şi persecuţie naţională, oamenii n-au plecat niciodată. Au stat în bordeie, cu băşică de porc în loc de geam, dar n-au plecat. Au venit fanarioţii, simbriaşi oarecare ai înaltei Porţi, care la noi erau toţi principi şi se trăgeau direct din împăraţii bizantini şi din coapsa lui Jupiter, şi „blânzi şi buni”, iubitori de popor străin şi puşi pe căpătuială, numai sufletul îl mai lăsau în rumân. Şi s-au mai băjenit oamenii, s-au mai răsculat – dar n-au plecat. Ţăranul e legat de pământ”. „Pe ei de ce nu-i întrebi ce cred?”. „Nu vreau să-şi reproşeze că pentru ei refuz să fiu iar femeie măritată, cu cruce de voinic la casă, cum zicem noi. De câte ori m-ar vedea ar spune oftând: „De dragul nostru n-ai plecat cu domnul care te-a cerut şi rugineşti pe lângă noi în loc să fi fost cocoană”. Nu le spun fiindcă sunt şi-aşa destul de amărâţi ca să mai aibă şi-un motiv de auto-învinuire. Pentru ei dac-aş pleca aş fi ca şi moartă”. „Îţi repet, că mai mult i-ai ajuta de-acolo decât de-aici”. „Material, aşa e. Dar ei au nevoie de mine-aici; pentru ei altă durere mai mare decât să mă ştie că vreau să plec n-ar fi. Mario, e foarte greu să-ţi închipui ce-nseamnă locul pentru omul care o viaţă, el şi tot neamul lui cel adormit, nu s-a uitat decât pe cer şi-n pământ. Cine n-a dat cu