sapa-n brazdă nu poate-nţelege. Dac-ai rămâne aici, m-aş mărita cu tine, deşi părinţii tăi ar considera că faci o mezalianţă mai gravă chiar decât prima. Uiţi cum ţi-a spus mama ta când puseseşi ochii, mai demult, pe-o prinţesă Brâncoveanu: „Când Dumnezeu te-a binecuvântat să faci parte din neamul ales n-ai voie să nesocoteşti darul Său nepreţuit şi să te-amesteci”. La noi, un proverb zice să-ţi iei petic din gunoiul tău. Părinţii mei, ţărani, care-abia ştiu să scrie şi să citească, s-ar bucura să mă mărit cu cineva de prin partea locului nostru, cu om cunoscut, însă n-ar avea nimic împotrivă să mă mărit cu tine. Ei n-au idei nici de rasă, nici de clasă, deşi sunt declaraţi elemente primejdioase şi ţinuţi în rezervaţie. Consideră că tot ce se-ntâmplă face parte din soarta lor. Mi-aduc aminte o convorbire a lui Malraux cu doi deţinuţi dintr-un lagăr de concentrare – ei fiind printre cei câţiva supravieţuitori din lagărul acela. Unul era preot. Malraux îl întreabă ce concluzii trage despre om, el care-a vegheat atâţia oameni pe patul morţii, care-a ascultat atâtea spovedanii: „Il n'y a pas de grands hommes”, răspunde preotul. O frază scurtă şi simplă care-nfăţişează omul la adevăratele lui dimensiuni, frază care exprimă starea întregii umanităţi: imperfecţiunea. Pe-al doilea, Malraux îl întreabă care-a fost secretul lor, al celor câţiva supravieţuitori, de-a scăpa cu viaţă din lagărul acela, mai crâncen decât toate celelalte. „Secretul? Secretul de-a fi considerat lagărul parte a destinului nostru. Cine-avea permanent sentimentul revoltei faţă de nedreptatea care ni se făcea şi nu accepta această nedreptate ca făcând parte din destinul său individual a murit”„. „Bine, dar ăsta e defetism curat!”, a zis Mario. „Aşa crezi? Nu e defetism, e psihologia omului care, neavând de-ales, se-ncăpăţânează, totuşi, să trăiască”. „Smarandă, pe măsură ce stau de vorbă cu tine, îmi dau seama de implicaţiile ancestrale din Mioriţa, acest rezumat al psihologiei românului. Resemnarea în faţa destinului. Când am citit prima oară Mioriţa, m-a cuprins un sentiment de revoltă: deşi avertizat de complotul celor doi baci, baciul moldovean aşteaptă cu mâinile-ncrucişate să fie omorât şi nu găseşte altceva mai bun decât să-şi facă un testament de-o mare frumuseţe, cosmic, dar expresie a neputinţei, a abuliei pe plan logic”. „Pe plan logic…! Cei doi baci criminali sunt materializarea destinului. Baciul acela „abulic” îşi dă seama că are de-a face cu-o forţă mult deasupra puterilor lui, forţă pe care-o priveşte cu totală detaşare şi cu melancolică resemnare. El este descendentul unui lung şir de stoici. Marcus Aurelius ar fi făcut la fel ca baciul nostru. Baciul ucis este descendentul acelor daci care, înfrânţi de romani – destinul – renunţă la viaţă; au orgoliul de-a sfida destinul, un orgoliu care oricând poate fi considerat defetism. Azi, când cel mai bine e să fii copil găsit şi chiar popor găsit, suntem prezentaţi în manualele de istorie ca un fel de hibrid ieşit din tot felul de siluiri succesive. Acest episod esenţial din istoria noastră – impactul daci-romani – e repede expediat”. „Trăim sub semnul internaţionalismului proletar!”. „Pe care originea popoarelor n-are de ce să-l destrame. O viaţă am fost siliţi de-mprejurări să probăm cu documente cine suntem, de unde ne tragem şi că nu eram de pripas în această ţară. Latiniştii şi-au închinat ştiinţa şi existenţa acestei demonstraţii. Azi, ea nu mai are nici o importanţă sau, mai bine zis, nu i se mai dă nici o importanţă. S-ar putea să vină o vreme când să n-avem destule mâini cu care să fim siliţi să dezgropăm iară un trecut demonstrator al originii noastre”. „Viitorul este imprevizibil, aşa că totul se poate”. „A-nceput şi trecutul să fie imprevizibil!”. „Totuşi, prezentul este un reper care nu poate fi ignorat. În numele acestui reper vreau să plecăm”. „Mario, cunosc perfect acest reper. Dac-aş pleca, pe bună dreptate s-ar putea spune că nu pierd nimic: maşina de scris, emblemă a unei cariere curmate, o casă în care nu se poate spune că trăim ci că nu murim, un trai, mult spus, modest. Prietena mea Berta Haimovici avea o vorbă. „La noi – zicea Berta – o familie de douăzeci de inşi roboteşte care cu un mic gheşeft, care cu-o mică negustorie, care cu-o mică slujbă, douăzeci de inşi robotesc pentru ca unul din neam să poată gândi, fără griji, şi să se facă rabin”. Ai să te-ntrebi ce legătură are rabinul cu mine. Eu sunt „rabinul” unui neam… de ţărani care de două mii de ani au tras la plug ca eu să gândesc. Nu mai sunt profesoară, sunt dactilografă, am fost dată afară din casă şi mutată-ntr-un sicriu aerian, părinţilor numai sufletul li s-a mai lăsat, dar în ciuda tuturor acestor avataruri eu gândesc. Ştiu că pentru-o glumă pe care-o spui sau pe care-o asculţi şi omiţi s-o relatezi unde trebuie poţi înfunda ani mulţi puşcăria, ştiu că-n puşcării sunt oameni de nouăzeci de ani, fiindcă au fost, acum cincizeci de ani, miniştri, criteriul fiind „monitoarele” oficiale despuiate alfabetic pe ultimii cincizeci de ani, ştiu că cea mai privilegiată stare a momentului e să fii mort – şi mort demult, ca să nu mai poţi fi dezgropat – ştiu şi ce mănânc, şi ce beau, şi ce vorbesc, şi ce tac, dar gândesc. Neamul meu, prin mine, a ajuns să gândească. Aici a ajuns să gândească, aici trebuie să gândească. Cu ce ştiu şi cu ce pot, ştiu că-n altă parte aş putea fi din nou profesoară. Ştiu, de asemenea, că viaţa mea e prea scurtă şi prea-mpovărată ca eu să mai apuc să-mi câştig pâinea altfel decât bătând la maşină. Ai să mă-ntrebi ce-aştept şi ce sper? Eu nici n-aştept, nici nu sper să vină americanii. Sper doar să ne vindecăm de bolile copilăriei. Şi-n vremea asta am să gândesc. Din neamul de clăcaşi ai lu' Dorobanţu ajunseseră trei inşi să gândească: fraţii mei şi cu mine. Ei nu mai sunt, am rămas doar eu, rod a două mii de ani de tras cu plugul… „… Ca să schimbăm, acum, întâia oară, Sapa-n condei şi brazda-n