călimară, Bătrânii-au adunat, printre plăvani, Sudoarea muncii sutelor de ani”, cum zice un poet pus la index astăzi, pentru citirea căruia au fost daţi afară studenţi din Facultate. „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei”. Orice epocă de mari transformări aduce la-nceput cu sine fenomenul negării. Dar nimic nu e veşnic pe lume. Iar mai schimbător decât sufletul omului, decât concepţiile sale şi decât vremea nu e nimic”. „Decât vremurile! Mi se pare atât de ciudat că un om respinge cu-atâta tenacitate bunăstarea şi siguranţa materială şi chiar spirituală. Perseverenţa ta mă nedumereşte atât de mult: să refuzi să-ntinzi doar mâna ca să-ţi schimbi în bine existenţa…”. „Eu sunt baciul care se pleacă-n faţa sorţii. Această schimbare – nu avantajoasă, ci strălucit de avantajoasă – m-ar rupe de spiritualitatea din mine, de drumul lung şi-anevoios a două mii de ani. Oricine ar putea spune: „Cucoană, abia ai după ce bea apă şi de spiritualitate-ţi arde?!”. 99.999 de oameni la suta de mii ar gândi aşa. Dar unu la suta de mii sunt sigură că gândeşte ca mine, că pune ideea mai presus de materie. În ce situaţie disperată trebuie să fie un om ca să hotărască să-şi părăsească ţara! În situaţia în care-ajunge omul care-şi pune capăt zilelor. Câtă tristeţe să vrei să-ţi ucizi sufletul sau şi sufletul şi trupul deodată! Atâta vreme cât nu vreau să plec din ţara mea înseamnă că nu mi-a intrat disperarea-n oase, înseamnă că vigoarea ţărănească nu m-a părăsit, că umbra baciului moldovean se mai plimbă meditativ prin gândurile mele. Te rog să mă ierţi, Mario, pentru această incursiune în sufletul meu; eşti singurul om în faţa căruia o fac, fiindcă ştiu că poţi înţelege ce spun”. Ştiu că Mama s-a uitat cu-o privire pătrunzătoare la mine şi la Mario. Mario i-a sărutat mâna şi şi-a lipit o clipă obrazul de ea. „Nici dacă părinţii tăi n-ar exista n-ai merge cu mine?”. „Nici! Dar tu, dacă n-ai avea acolo fetele, tot ai pleca?”. „Tot. Aici, totul duce spre nivelare, iar mie mi-e foarte greu s-o suport. Ce-i poate oferi unui avocat un regim al egalizării claselor? Furturi din avutul obştesc; divorţuri în care se-mparte un dormitor, o sufragerie, un covor, trei carpete; procese pentru o pensie alimentară! Şi-apoi, mi-e un dor nebun să călătoresc. Pentru asta am nevoie de bani: şi de bani mulţi. Sunt învăţat cu un nivel de viaţă pe care l-ai văzut, cu-o ambianţă la care nu vreau să renunţ. Avem o singură viaţă, Smaranda, una singură!”. Când a spus aceste cuvinte a luat-o pe Mama de umeri şi, imobilizând-o, i-a străpuns ochii cu privirea lui neagră şi tăioasă ca o sentinţă. „Străbunii tăi au rezumat atitudinea mea într-o maximă: „ubi bene, ibi patria”„. „Erau un neam de invadatori şi trebuia să le justifice legionarilor pe care-i cantonau la mii de leghe de ţara lor, de ce-i implantau acolo: pentru că şi acolo era bine. Acolo era bine şi, de vreme ce oriunde puteai înfige însemnele Romei – S. P. Q. R. – oriunde erai pe teritoriu roman. Ubi bene, ibi patria, care-l scotea din sărite pe Cicero, era o maximă de mare utilitate politică, o maximă necesară unei armate în permanent marş cotropitor. Pe plan strict psihologic, ea reprezintă ridicarea hedonismului la nivel de ideologie şi este la fel de bine maxima peregrinului”. „Mă dispreţuieşti pentru a-mi fi luat drept călăuză-n viaţă această maximă?”. „Două mari dureri am avut în viaţă: războiul mi-a luat bărbatul şi doi fraţi, pacea mi-a azvârlit părinţii din locul unde neam de neamul lor s-au născut, au trăit şi s-au îngropat, mi i-a azvârlit ca pe-o buruiană răufăcătoare, la sute de kilometri de vatra lor. Dacă te-aş dispreţui, Mario, pe tine, pe care te iubesc, ar fi şi asta o mare durere”. „Nu mi-ai spus niciodată până acum că mă iubeşti!”, a rostit Mario, uitând cu desăvârşire de prezenţa mea. „Nu ţi-am spus, fiindcă ştiai”. „Şi dacă mă iubeşti, cum poţi să nu mergi cu mine?!”. „Pentru că, după părerea mea, concepţia de viaţă a unui om se situează mai presus de iubire. Ideea unui om despre ţara lui – „conceptul de ţară” cum se spune-acum – face parte, pentru unii oameni, nu dintr-o vorbărie sterilă şi umflată care te saltă în nişte posturi de unde ţi-e foarte uşor să-ţi alegi altă ţară sau dacă-i faci ăsteia unde te-ai născut „onoarea” să mai rămâi în ea, este fiindcă nu poţi avea-n altă parte osul suculent pe care ţi-l oferă „proştii” de-aici; ideea asta face parte – pentru o categorie din ce în ce mai rărită, pentru un fel de ornitorinci – dintr-o concepţie de viaţă care nu se expune de la tribună şi nu e-nsoţită de bătăi cu pumnu-n piept, nici de onoruri şi nici de salarii personale, care ţine de profunzimea fiinţei lor, face parte, dacă vrei, din incapacitatea lor de-a uita istoria şi de-a se lepăda de ea. Ţara asta îmi este datoare carnea cu care, de mii de ani, îi îngraşă brazda neamul meu. Iar eu sunt datoare tuturor oaselor din neamul meu îngropate-n pământul ţării ăsteia. Nu vreau să merg undeva unde, pe bună dreptate, n-aş avea de ce să cârtesc, n-aş avea în numele cărei vechimi să cer vreun drept: decât dreptul la milă. Mario, nu vreau să fiu străină şi minoritară. Dacă tu nu poţi să-nţelegi asta, nimeni nu poate să-nţeleagă! Te rog să mă ierţi că-ncep să devin patetică, eu care am oroare de vorbe mari, dar dacă nu-ţi spun acum tot ce am să-ţi spun, pentru ca între noi să nu rămână zone de umbră, n-am să-ţi mai spun niciodată. Te rog să mă ierţi şi pentru că-ţi spun lucruri pe care le ştii, dar cred că nu ştim niciodată de-ajuns nişte lucruri pentru ca să fie de prisos să le repetăm. Te-ai gândit că te-aş putea dispreţui fiindcă avem păreri deosebite despre viaţă. Înţelegerea semenului este condiţia omului evoluat. Avem dreptul să fim intoleranţi doar faţă de oamenii şi de ideile care seamănă vrajba şi germenii crimei. Cu