ce drept aş judeca şi aş condamna concepţia ta de viaţă? Cui îi face ea vreun rău? Romanii – fiindcă de-acolo-ncepe, oricât ar părea de bizar, povestea noastră – pe noi ne-au învins, ne-au învins de vreme ce vorbim o limbă care se trage din latină: între noi – printre noi înţelegându-i pe daci – şi legiunile romane s-a produs o fuziune. Cine-a refuzat să se-amestece cu ei s-a sinucis, o parte au fost duşi la Roma să defileze-n cortegiul triumfal şi să fie, mai departe, sclavi, iar cei mulţi au rămas pe loc, i-au asimilat pe romani şi s-au asimilat lor. Momentul impactului între străbunii noştri învinşi şi cei învingători a fost imortalizat pe columna ridicată de Traian de drag că mai cucerise un popor. Şi l-a cucerit într-adevăr de vreme ce noi vorbim un derivat al latinei. Cu voi, lucrurile n-au mers la fel. Titus a dărâmat Ierusalimul. Ceea ce n-au reuşit romanii să dărâme în voi a fost dorinţa de-a nu vă amesteca. Romanii n-au reuşit să vă asimileze, fiindcă n-aţi vrut să vă asimilaţi. Se spune că-nvingându-i pe greci, de fapt, învingătorii, romanii, au fost învinşi. Toată lumea „bună” vorbea greceşte la Roma. Când este ucis, Cezar i se adresează greceşte lui Brutus: „kai şi teknon!” „Şi tu, fiul meu?!”. Cel puţin aşa pretinde Suetoniu. Grecii i-au înfrânt pe romani prin rafinament, arta romană fiind epigonul celei greceşti, Atena imprimând moda claselor de sus de la Roma. Dar aceasta era doar o „cochetărie” între forţă şi spirit. Înfrângerea definitivă a Romei avea să vină însă din altă parte: dintr-o provincie – cât un vârf de ac – din Asia Minor. În ziua când Pontius Pilat – din ipocrizia invadatorului de-a da, din când în când, celui invadat iluzia libertăţii, în lucruri cu totul mărunte – lasă să fie trimis la moarte, în locul unui tâlhar, un om care n-avea altă vină decât delictul de opinie faţă de propria lege, Pontius Pilat, spălându-se inutil pe mâini, semna capitularea Romei. Imperiul capitula în faţa unui nevinovat ucis pentru delict de opinie faţă de legea neamului său, nevinovat ce devenea martirul spre-a cărui cruce avea să-şi îndrepte privirea întregul imperiu, la ale cărui picioare, bătute-n cuie, avea să se prosterne secole de-a rândul o lume-ntreagă, în numele căruia, deşi profet al dreptăţii şi-al iubirii, succesiunea Romei avea să ucidă şi să-mpileze. Refuzând să se-asimileze romanilor, Iudeea era desfiinţată, poporul ei – condamnat la peregrinare. Iudeea era-nfrântă teritorial. Ea însă începea din acel moment să scrie un nou testament, eretic faţă de dogmă, testamentul lumii non-iudaice. La Roma, care o-nfrânsese teritorial, cel mai mare monument al noii legi avea să proclame patron al romanităţii un pescar iudeu, ucenic al Profetului ucis: apostolul Petru. În ziua când creştinismul este recunoscut religie de stat a Imperiului, Roma este definitiv înfrântă de mărunta provincie din Asia Minor. Bazilica Sfântului Petru se-nălţa, în numele noii legi, ca un imens gest de penitenţă faţă de vechea lege, al cărei templu din Ierusalim fusese făcut scrum de Titus. În numele noului profet, pe care Iudeea îl născuse, de câte ori era nevoie de-o diversiune, începea o prigoană-mpotriva peregrinilor conservatori, a celor de vechea lege. Iar peregrinilor le rămânea să urmeze legea milenară a celui strâns cu uşa de-mprejurări: să-şi schimbe locul; să strângă, să strângă şi iar să strângă bunuri care să-ncapă într-o traistă, ba chiar într-o batistă şi care să circule oriunde şi oricând. Un trai bun dar lipsit de opulenţă, de-acele elemente exterioare care-atrag atenţia şi stârnesc invidia, şi săculeţul neştiut de nimeni; de aici, disimularea faţă de oricine nu era familie, o viaţă pentru ochiul atent al vecinului, alta văzută doar de pereţii casei – şi cu prudenţă şi faţă de-aceia, că şi ei au ochi şi urechi. Un neam dispersat, hotărât cu încăpăţânare să supravieţuiască dincolo de eşecul teritorial, trebuia să respecte cu sfinţenie nişte legi: unitatea în ciuda dispersării; puterea bănească; şi puritatea rasei. Majestăţile lor Catolice, regii Spaniei, când voiau să-i despoaie pe eretici, îi ardeau pe rug; ţarii au descoperit pogromurile. S-a inventat şi ghettoul. Oare altă rasă, care-ar fi fost la fel de prigonită, care-ar fi trăit mereu cu spaima-n suflet, n-ar fi devenit la fel de disimulată, la fel de bănuitoare? Bine-nţeles. Noi toţi, de orice rasă am fi, suntem un sinopsis al istoriei neamului nostru. Cât trebuie să fi suferit neamul vostru dac-aţi devenit atât de suspicioşi încât când cineva atacă un singur individ din neam, fără nici o implicaţie rasială, vi se pare că acel cineva este duşmanul întregului neam?! Cât trebuie să fi suferit! Mario, multă lume învaţă istorie, puţină lume o-nţelege! Fiecare neam îşi ştie – şi, mai ales, ar trebui să-şi ştie – istoria. Te rog să nu te superi că am făcut incursiunea asta în istoria neamului tău, aşa cum înţeleg eu această istorie: poate că felul în care o-nţeleg ţi se pare simplist, dar, oricum, el porneşte de pe poziţia omului care face şi el parte dintr-un neam pe care nu l-a prea răsfăţat istoria”. „Ce spune un neam despre sine este foarte important, dar ce spune un străin despre-acelaşi neam aduce o lumină nouă şi-i îmbogăţeşte cunoaşterea. Ai dreptate când spui că fiecare dintre noi suntem un sinopsis al istoriei neamului nostru. În sufletele noastre se văd cicatricele şi diformităţile lăsate de istorie, căci „bietul om e sub vremi şi nu vremile sub om”, cum zice cronicarul. Mă surprinde însă cât te-a preocupat problema evreiască, fiindcă cine-ajunge s-o-nţeleagă aşa cum o-n-ţelegi tu, n-a ajuns întâmplător”. „Mario, poporul român e-un popor bun şi primitor. Cine-a venit la noi n-a mai plecat. Eu, ca fiică de ţărani munteni, n-aveam nici habar să fac vreo deosebire între noi, românii, şi vreun neam trăitor pe pământul românesc. La noi, în sat, erau doi grădinari bulgari şi-un grădinar sârb. Părinţii mei ni-i dădeau mereu de exemplu pe nea Ivanco, pe nea Petco şi pe nea Ivo, ca pe nişte oameni pricepuţi şi cinstiţi. Fiind vecini cu noi, părinţii mei îi pofteau la masă la