toate sărbătorile, la toate cumetriile, Mama le ducea totdeauna pomană, iar pe noi, copiii, ne distra să-nvăţăm câteva cuvinte bulgăreşti şi sârbeşti, pe care le tot intercalam între cele româneşti când se aflau de faţă copii care nu erau atât de „învăţaţi” ca noi. La liceu, am stat în bancă tot timpul cu Ruth Isacsohn, despre care ţi-am vorbit. Aproape-n toate duminicile, mă invita la ei la masă. De câte ori veneam din vacanţă, printre proviziile de şcoală, Maica pregătea un coş cu-o pasăre grasă tăiată, cu ouă, cu brânză, cu unt şi cu-o pâine-n ţăst pentru doamna şi pentru domnul farmacist, părinţii lui Ruth, şi Taica trecea totdeauna să-i salute şi să le mulţumească pentru bunăvoinţa pe care mi-o arătau. Trebuie să-ţi spun că habar n-aveam de vreo problemă naţională. Mi se părea că eram toţi absolut la fel de bine-ncadraţi în peisaj şi că-ntre noi nu e nici o deosebire, cum nici nu era. Şi-n calmul ăsta, în care oamenii se considerau cu toţii făpturi egale-n faţa lui Dumnezeu, a apărut nazismul cu derivatele lui. Era nevoie de-o diversiune de mare amploare care trebuia „fundamentată” teoretic, a cărei aplicare trebuia făcută metodic, la scară mare, cu „acurateţe”. Aşa au apărut lagărele de concentrare. Aşa, în România, care nu era nici pe departe atât de „metodică”, dar nici atât de crudă ca modelul ei, pentru evrei a fost creată o formă de umilire: munca forţată. Era prima oară când noi, cei din Regat, aveam şocul problemei naţionale, un şoc provocat, impus. Nici eu, nici Gheorghe, nici prietenii noştri, Daniel şi Matei Şerban, nu ne-am lepădat de Iancu Stein, prietenul nostru: iar eu, de Ruth, colega mea, nu m-am lepădat niciodată şi n-am făcut nici o taină din faptul ăsta, nici măcar pe vremea legionarilor. Momentul acela, al creării unei false probleme naţionale, a fost momentul când am început să mă gândesc la problema evreiască. În ţara asta, erau atâţia oameni de alte naţii decât românii; voi, pentru mine, eraţi însă minoritatea cea mai demnă de interes, cu cel mai complicat trecut, cu cea mai complexă şi mai tulburătoare psihologie: plini de complexe de superioritate şi de inferioritate-n acelaşi timp, avizi de-a vă asimila, avizi de-a vă amesteca sângele cu naţii mai noi, mai brutale şi mai viguroase fizic; şi-n acelaşi timp, conservatori, închişi în propria castă şi temători de amestec; dornici să prindeţi rădăcini într-un loc şi-n acelaşi timp cu un nestins dor de ducă; voi eraţi cei mai tulburători, fiindcă nu eraţi o minoritate doar printre noi, eraţi o minoritate a lumii-ntregi, fiecare ţară avea evreii pe care-i merita – cum spunea Nathan der Weise – fiindcă oricât de-nchişi în voi şi-ntre voi aţi fi trăit, primeaţi şi pecetea neamului în sânul căruia trăiaţi. În 1916, toţi cetăţenii români apţi de armată merseseră pe front, fără nici o discriminare. Tatăl lui Iancu Stein a murit în 1916: ostaş român, căzut pe front. Dacă o naţie vrea să asimileze minorităţile naţionale existente-n sânul ei trebuie să nu facă nici o deosebire între cetăţenii ei. Venirea lui Hitler la putere era primul mare moment de discriminare în sânul popoarelor. Războiul a trecut, nazismul şi derivatele lui au fost înfrânte. Ceva s-a schimbat însă în psihologia oamenilor. De pildă, eu, Daniel şi Marina Şerban, care suntem prieteni ca fraţii cu Iancu Stein, simţim cum ceva, mărunt în aparenţă, s-a schimbat în comportamentul nostru faţă de Iancu”. „Ce anume?”, întrebase Mario cu aviditate. „Înainte de '39, între noi – prin noi înţelegându-i pe Iancu şi pe Marioara, nevastă-sa, pe Daniel şi pe Marina, pe Gheorghe şi pe mine – era o adevărată-ntrecere: cine spunea cea mai bună anecdotă, banc cum se spune acum, cu ovrei. Astăzi, fără să ne fi vorbit între noi, nici eu, nici Daniel, nici Marina nu mai spunem nici un banc cu ovrei în faţa lui Iancu, aşteptăm să ne spună el nouă şi el ne spune mereu”. „De ce? Aveţi impresia că s-ar supăra? Din câte mi l-ai descris, pare un tip spiritual, în stare să treacă peste-asemenea lucruri”. „Nu e vorba de el, e vorba de noi. Deşi ne numărăm printre cei care-au luat atitudine de partea evreilor în vremea prigoanei, avem un sentiment ciudat al culpei”. „Culpă? De ce?”. „Mario, dacă poporul tău într-o zi ar face o nedreptate altui popor, tu, care n-ai avea nici o vina, totuşi nu te-ai simţi deloc, dar deloc vinovat, într-o zonă obscură a spiritului, la limita între logică şi sentimente?”. „Cred că da. Înţeleg acest sentiment al vostru, de oameni cinstiţi. După '44, majoritatea dintre noi s-au repezit în ideologie şi-n posturi. Să ştii că şi eu simţeam o jenă – „la limita dintre logică şi sentimente”, cum spui tu – pentru acest fapt iar jena mea a crescut proporţional cu numărul celor care pleacă. Poate-ai să mă-ntrebi: „Atunci de ce pleci şi tu?”„. „Mario, spui că v-aţi repezit în ideologie şi-n posturi. Un om care-a trecut printr-o mare spaimă, o vreme are un comportament destul de ciudat, dacă n-ai ţine seama de spaima prin care-a trecut. Mie nu mi se pare nefiresc ca nişte oameni care-au fost atâţia ani înspăimântaţi şi umiliţi, pe lângă spaimele şi umilinţele a două mii de ani de peregrinări, în clipa când îşi pot reveni din spaimă şi din umilire să fie cuprinşi de-un elan, de-o dorinţă, de-o exuberanţă, de-un fel de beţie de-a vrea să arate cine sunt şi ce pot. Mintea voastră mobilă şi ascuţită, în stare să creeze sisteme filosofice, să asimileze şi să explice sisteme filosofice, se avânta într-o ideologie faţă de care românii se arătau reticenţi. Această ideologie era echivalentă pentru voi cu trâmbiţele care dărâmaseră zidurile Ierihonului, ea vă mântuise de nazism. Posturile nu le-aţi luat singuri: ele v-au fost date; vi le dădeam noi, din acel sentiment de culpă despre care ţi-am vorbit. Atâţia ani de spaimă şi de umilire trebuiau plătiţi într-un fel”. „Dacă toată lumea ar gândi ca tine…”. „Mario, nimic pe lume nu e mai simplu şi mai simplist decât să fii