anti-ceva ca lăutarii după ureche, fără un fundament logic, „logica supremă” fiind de tipul: „Nu vorbesc cu tine, ofticosule!”. Multă lume citeşte istorie, toată lumea trăieşte istoria, puţină o-nţelege. Un om nu poate fi considerat doar la un moment dat al existenţei lui. Nici un popor nu poate fi judecat suspendat într-un singur punct al istoriei lui. Despre noi, românii, câţi nu spun că suntem ca trestia? fără să se gândească ce s-ar fi-ntâmplat dac-am fi fost rigizi ca stejarul. Dacă popoare ca voi şi ca noi mai sunt în viaţă – sunt pentru că sunt aşa cum sunt. Suntem prea intransigenţi când îi judecăm pe alţii şi prea concesivi când ne judecăm pe noi înşine. Eu am înţeles istoria poporului nostru, am înţeles-o totdeauna, iar ce-nseamnă să ţi se lipească o etichetă înţeleg din ce în ce mai bine, înţeleg din ce în ce mai bine ce-nseamnă să fii minoritar, iar la mine e şi mai trist: să fii considerat minoritar în propria naţie – „chiabur-duşman de clas㔄. „Lucrurile nu stau pe loc, Smaranda. În câţiva ani, n-o să mai fie-aşa”. „„Les révolutions qui viennent tout venger/Font un bien éternel dans leur mal passager”, zice poetul. Numai că, vezi, cum pe bună dreptate spuneai tu, avem doar o viaţă şi de multe ori ea nu-i atât de lungă încât s-apucăm să vedem toată desfăşurarea unui proces istoric. Mi-e teamă că până să se revină asupra unor exagerări – cum vor fi numite cele ce se-ntâmplă acum – părinţii mei au să moară, departe de casa lor printre străini. Degeaba-i mai dai cuiva „după moarte cal de ginere”, cum spune-o vorbă…”. „Smaranda, vrei să rămân?”. „Aş fi vrut să rămâi dacă n-ai fi avut niciodată gândul să pleci. Cum aş putea să-mi iau răspunderea de-a te face să alegi ceva numai pentru că acel ceva este ceea ce-am ales eu? Nimeni n-are dreptul să aleagă pentru altul, oricât l-ar iubi”. „Şi-n sinea ta nu-mi dai dreptate?”. „Odată, la un rabin, vestit pentru-nţelepciunea cu care judeca pricinile şi cu care-mpărţea dreptatea, se duce şi Iţic să asiste la o judecată. Îl ascultă rabinul pe-ntâiul împricinat, se gândeşte şi zice: „Ai dreptate!”; îl ascultă şi pe-al doilea-mpricinat, se gândeşte şi zice: „Şi tu ai dreptate!”. „Rabi – zice-atuncea Iţic al nostru – dar nu se poate să aibă şi unul şi altul dreptate!”. „Şi tu ai dreptate!”, îi spune rabi lui Iţic”.

  CAPITOLUL ŞASE

  — Pavele, n-ai adormit?

  — Cum s-adorm?

  — Ţi-am spus povestea asta fiindc-am simţit nevoia să-l evoc pe Mario cuiva. E, cred, singurul bărbat pe care l-a iubit Mama, singurul în afară de Tata. La câteva luni după ce Mario a plecat, nenea Daniel i-a spus într-o zi Mamei: „Am crezut, la un moment dat, că ai să te măriţi cu Mario Sidalgo. De ce v-aţi despărţit?”. „Din motive ideologice”. „De când faci tu politică?”. „De două mii de ani, pe puţin, tot neamul meu cel viu şi cel adormit face politică şi eu la fel ca ei: stăm aici”, i-a răspuns Mama, şi-a făcut semn cu mâna spre pământ. Când m-a cerut pe mine de nevastă francezul despre care ţi-am vorbit, am întrebat-o pe Mama: „Ce-ai zice, Mamă, să mă mărit cu franţuzelul?”, ca să văd ce zice şi mai ales ca să aflu ce se petrece-n sufletul ei în legătură cu Mario. „Tu faci cum crezi, dar dacă mă-ntrebi ce cred eu… Eu cred că nu e bine să te măriţi cu un om necunoscut, mai ales când e şi străin, pentru că tu nu faci parte dintre femeile-acelea care nu se mărită cu un bărbat, ci cu un paşaport şi cu-o ţară; tu eşti un om cinstit, nu o tânără de virtute „categoria pană”, din acel lot care se-auto-exportă, spre fericirea unor bărbaţi naivi de prin alte părţi. Şi-nainte de război pleca lumea din ţară să-şi încerce norocul în altă parte, dar nu se rupeau punţile ca acum. Acum, o asemenea plecare e-un drum fără-ntoarcere, e-o hotărâre prea gravă ca să fie luată la repezeală. De fapt, ştiu că n-ai nici un gând să te măriţi cu franţuzelul; vrei doar să mă-ncerci. N-am plecat noi de-aici acum douăzeci şi ceva de ani! Cum ai să pleci tu, acum?! Bat la maşină de peste-un sfert de veac, pentru ca fata mea să fie intelectuală: a doua generaţie de intelectuali din neamul nostru. Tu ştii ce-nseamnă asta: crezi că ei, acolo, ar înţelege? Pentru ideea asta, eu n-am plecat de-aici cu un om pe care-l iubeam; mi-ar fi atât de greu să ştiu că fata mea pleacă de-aici cu un om pe care nici măcar nu-l iubeşte. Tot ce-am făcut în anii ăştia mi s-ar părea inutil dacă tu n-ai fi-nţeles esenţa acestui efort, ca să nu-l numesc sacrificiu”. M-a sărutat pe frunte şi-a adăugat, zâmbind: „Tradu-i cum te pricepi mai bine, vorba noastră: „Ia-ţi petic din gunoiul tău!”, şi-o să-nţeleagă”. Mario a plecat, viaţa noastră s-a redus din nou la micul falanster din care plecaseră şi Haimovicii. Mama – cu maşina ei de scris, eu – cu şcoala, doamna Gavrilovici – cu zarzavaturile-n Obor, Marilena – cu „artele liberale”, familia Fekete, tată, mamă, copil, cei mari – cu slujba, iar băiatul – cu Facultatea, aproape că nu-i vedeam. Seara, Marilena venea la noi, la „lecţia de cultură generală”, cum zicea ea, ora când Mama mă-nvăţa greacă, latină şi engleză, urmată de „colocvii libere”, când Marilena şi cu mine o-ntrebam şi ea ne răspundea, ore când ne vorbea despre muzica pe care-o ascultam la radio, ore când puneam la picup discurile cumpărate din Talcioc, când Mama ne-nvăţa că, pe lângă bucuriile materiale-ale vieţii – care nu erau de dispreţuit, dar care nu fuseseră, nu erau şi poate multă vreme n-aveau să fie la-ndemâna tuturor – erau bucurii pe care nişte fiinţe alese le dăruiseră lumii-ntregi. Mi-l închipuiam pe Johann Sebastian Bach cântând singur într-o catedrală pustie şi transcriind pe portativ fructele geniului său pentru a le trimite în aer peste veacuri până la