mansarda noastră; mi-l închipuiam pe Beethoven, chinuit de surzenie, chinuit de geniul care nu-i dădea pace până ce nu se vedea transpus într-un fluviu de sunete care să se reverse peste omenire, şi-mi trecea prin minte că un gând al lui măcar, o notă ne erau adresate nouă, trimise către-o mansardă. Atunci, în Cercului, am înţeles că, în jocurile ei incalculabile, natura organiza la fel de riguros materia şi spiritul. Zbuciumul prin care trecuse materia până să ajungă la formele definite-ale speciilor poate fi egalat numai de cel prin care trecuse pentru ca, în lumea raţională, să creeze geniul. S-au năruit şi se vor nărui civilizaţii, cultura însă e ceea ce supravieţuieşte civilizaţiilor materiale, iar ea va fi etern însemnată de pecetea geniului. Pavele, aş fi vrut să am o cultură umanistă profundă, metodică. Am şi eu din cât am tras cu urechea la Mama; ce-am reţinut din conversaţie. Tu ştii ce grea e Facultatea noastră şi ce grea ni-i meseria. Şi-apoi, când ajungi să-ţi câştigi singur existenţa… Şi s-o mai câştigi şi pe-a altora – e mai greu s-o mai iei metodic, ca la şcoală, sau cum ar trebui să fie la şcoală, şi să-nveţi ce n-ai învăţat când ar fi fost vremea de-nvăţat. De câte ori citesc o carte cu mai multe trimiteri, cu mai multe aluzii – la cultură, evident – simt cât de precară este instrucţia mea, dar nu mă las până nu-nţeleg tot: mă uit prin enciclopedii, îl mai întreb pe nenea Daniel, îl mai întreb pe nenea Matei, pe nenea Iancu. Deci, despre-o cultură temeinică, metodică, nu poate fi vorba, în ceea ce mă priveşte. Sunt un medic oarecare şi nicidecum un om de cultură. Un lucru însă a reuşit să facă Mama din mine şi să fac şi eu din mine: un om care are-o mentalitate de om de cultură: respect pe cel care-o creează, respect pe cel care-o răspândeşte, respect pe cel care-o respectă. De când e lumea şi pământul, există o categorie sufletească de oameni puşi pe căpătuială, pentru care banul e mai presus de orice, e singura valoare-n care cred şi căreia i se-nchină, pentru că – ce e drept nu-i păcat! – banul e cel mai bun prieten, cel mai bun protector, el n-are miros şi deschide toate uşile. Şi cum omul – spre deosebire de-animale, mănâncă mai mult decât pentru a-şi astâmpăra foamea, bea mai mult decât pentru a-şi astâmpăra setea, face amor nu numai pentru a-şi reproduce specia, ucide cu premeditare fără să-şi mănânce victima – acumulează mai mult decât ar avea nevoie chiar pentru un trai îmbelşugat, e rapace pentru că acumularea îi dă senzaţia de siguranţă şi de superioritate asupra altuia. Asta dovedeşte cât de puţin evoluează mentalitatea oamenilor. Printre-aceşti cumularzi de bunuri materiale sunt unii care-au trecut prin război, prin bombardamente, prin cutremure, prin revoluţie, prin tot ceea ce-ţi demonstrează că poţi pierde totul într-o clipă, şi n-au învăţat nimic. Mereu sunt pline ziarele de milionari care nici măcar n-au ce face cu milioanele, fiindcă-ntr-un regim socialist investiţiile particularilor sunt limitate. Şi câţi milionari or fi pe care nu-i ştim, pe care nu-i publică ziarele! Un milion! – nici măcar n-am calculat de câte ori încape salariul meu într-un milion. Ştiu doar că salariul meu este de două ori cât al unei femei de serviciu şi-n cel mai fericit caz cât bacşişul lunar al unei manichiuriste!

  — Din păcate, milionari sunt şi printre medici!

  — Pavele, jur că n-am primit, cât am lucrat în spital, un leu de la nimeni. Primeam flori, am primit de două ori câte o cutie de bomboane şi, o singură dată, o sticlă de şampanie de la fratele unei colege de grupă, care mi-a spus că dacă n-o primesc dă cu ea de pământ în faţa mea. Din bomboane, am tratat pe toată lumea, iar şampania am băut-o seara, la gardă, cu asistentele.

  — Cred că pentru asta colegii nu te iubeau cu pasiune.

  — Ţi-nchipui! Când iubiţii mei şefi, Verzeu şi Voicu Marin, m-au mătrăşit de la chirurgie, nenea Iancu Stein m-a luat pe după umăr şi mi-a spus: „Ce-ţi trebuie ţie chirurgie? Ca să-ţi bată mereu inima pentru fiecare om pe care-l operezi? Peste tot e concurenţă, dar la chirurgie – mai mare ca oriunde. Măcar dac-ai lua bani! Dar dacă tot ai făcut legământ de sărăcie, ca mine şi ca nean-tău Daniel, măcar alege şi tu ceva mai odihnitor. Nu vezi cum se uită toţi la Daniel şi la mine, ca la nişte debili mintal: profesori, oameni bătrâni, fără casă, fără maşină, fără vilă, spune şi tu, doi idioţi bătrâni! De ce să strici tu socotelile la atâta lume care-i pusă pe treabă: care-pe-care şi cât-pe-cât?!”. Mă gândeam câtă vreme am să rezist legământului de sărăcie, cât aveam să rezist ispitei de-a primi plicul care mi se-ntindea. Mă gândeam şi mă temeam că, într-o zi, înainte de chenzină, cu punga debilă şi cu moralul scăzut nu numai din cauza pungii anemiate ci dintr-o mie de alte cauze, mi-era teamă că-ntr-o zi de asta de „avitaminoză” pecuniară şi spirituală să nu iau plicul care mi se-ntindea, fiindcă primul plic conta, restul aveau să vină de la sine. Excomunicarea mea din parohia lui Verzeu îmi rezolva o problemă de conştiinţă, gravă ca orice problemă de conştiinţă pentru cel care are conştiinţă: mă scutea de tentaţie. Doctorul Staicu şi cu mine eram singurii care nu primeam bani şi nici echivalentele lor. I-am spus o dată lui Staicu: „Domnule doctor, cum de nu luaţi bani, nu vă tentează?”. „Ba mă tentează-al dracu', dar vreau să nu mi se poată reproşa nimic. Pe omul curat nu-l ai cu nimic la mână”. „Deci, această atitudine face parte din planul dumneavoastră de mărire?”. „Dacă vrei… Uiţi că sunt secretar de partid?”. „Spitalul ăsta a mai avut secretari de partid şi luau, mulţumesc lui Dumnezeu, cu-amândouă mâinile”. „Era momentul să vină unul care să nu mai ia. Dar tu de ce nu iei? Din cauza mea? De mine să nu