te sfieşti: ia – dacă aşa-ţi cere metabolismul”. „Eu nu iau din principiu. Un om e destul de nefericit că e bolnav. Să-i mai iei şi banii…”. „Printre „nefericiţii” ăştia ai tăi sunt unii de le-aş lua şi măselele. Le-aş lua cincizeci de mii pentru-o apendicită, paştile mamii lor de tâlhari! Dintr-ăştia, unu măcar nu operez! Îi trimit la Georgescu, la Avramescu, la Oprişan…”. „Care le iau două-trei-patru mii – ca la toată lumea!”. Când te gândeşti câte plocoane primesc unii „tovarăşi”, oploşiţi prin posturi, cât câştigă, prin muncă „cinstită”, nişte responsabili, zău că le-ai lua cinzeci de mii de-o apendicită, tu, chirurg care n-ai nici trei mii pe lună!

  — Eu, ca unul mai mărunt ce stă şi se uită, am început să-mpart breasla noastră-n specii…

  — Şi-n încrengături.

  — Rara avis în terris: mai întâi, cei care nu iau, zise Pavel îndoind degetul mare de la mâna stângă.

  — Noi, pe-aici pe la Bucureşti, le spunem „ornitorinci”, deci, „fosile vii – monumente-ale naturii”.

  — Apoi, destul de rari şi-aceia, avis semi-rara, cei care te-ngrijesc la fel de bine şi dacă le dai şi dacă nu le dai. Din această specie, se detaşează o-ncrengătură specială: a celor care iau de la cei care au şi dau celor care nu au, care merg să vadă pacienţi un' ş-a luat dracu' noapte bună, fără un creiţar, ducând de multe ori şi medicamente, pe care le plătesc din banii celor care au. Apoi, genul comun, avis vulgaris, care nici nu se uită la tine dacă nu dai.

  — Pavele, eu fac parte acum din „încrengătura” celor care şi dac-ar vrea tot n-ar avea de unde lua, deci, pot să judec ca şi când aş fi complet afară din cauză. De altfel, să ştii că sunt destui practicieni, nu dintre cei mai buni, care se uită la laborator şi la cercetare ca la nişte deşeuri ale medicinei, ca la unii care sunt acolo fiindcă n-ar fi fost buni în altă parte, ei neavând în vedere că, pe lângă unii care sunt mediocri şi-azvârliţi acolo de soartă, în laborator sunt oameni care caută cu pasiune, unii – cu disperare, acei puţini şi aleşi, de la care ţâşneşte rar şi avar lumina, ca-n absolut toate domeniile de-activitate umană. Eu, deci, pot judeca fără părtinire, ca unul din afară. Dacă mâine aş avea nevoie de-un doctor, de-un chirurg mai ales, nu mi-ar face mie, pacient, nici o plăcere să ştiu că doctorul vine la spital după ce-a aşteptat o jumătate de oră un mijloc de locomoţie-n comun, într-un picior pe scara vehiculului, ţinându-se ca vai-de-lume cu-o mână de-o bară de care te-agăţi în urma unei selecţii naturale nemiloase – fiindcă dacă nu dai, „tare şi cu forţă”, din coate, şi nu-i dai la o parte pe cei slabi, n-ai nici o şansă – călcat pe picioare, cu mâinile-nţepenite, cu o dispoziţie să nu mai vorbim! Eu, pacient, vreau un doctor care să vină la slujba lui cu maşina, vreau să vină odihnit şi bine-dispus şi nu făcut Dunăre pe lume şi pe viaţă, încât, când dă cu ochii de tine să-şi zică: „Şi dacă moare, parcă ce pierde?”, având încă-n urechi replici de felul: „Unde mă-ta te-mpingi, boule, ce, eşti chior?!” sau „Dacă nu-ţi place, de ce nu-ţi iei maşină mică?”, replici care nu sporesc buna-dispoziţie-a nimănui, dar care nu trebuie să scadă moralul unui om al cărui obiect de muncă e viaţa oamenilor. Doresc un medic care să fie-abonat la cât mai multe publicaţii de specialitate, pe care să le poată citi liniştit acasă, în pijama şi-n papuci, şi nu pe-apucate, de la biblioteca spitalului, dacă-n mod fericit biblioteca este abonata la aşa ceva; doresc un medic care să-şi permită să-şi cumpere un tablou peste care să-i fie drag să-şi plimbe ochii dimineaţa când se scoală, cu câteva obiecte frumoase-n casă, cu un spaţiu al lui şi numai al lui, în care să nu dea buzna aci copiii, aci soacra, aci nevasta; doresc, pe scurt, un medic care să-şi poată permite, dacă-mi dai voie, ceva mai mult decât îi oferă un salariu până-n trei mii, când ajunge la primariat! Asta nu-nseamnă că-i scuz pe cei care se tocmesc ca la piaţă, la tarabă, şi care zic că dacă n-ai bani de ce dracu' mai vrei să trăieşti!

  — Sânziană, şi crezi că dacă idealul tău pecuniar, în ceea ce priveşte meseria noastră, ar fi atins, lăcomia ar fi stăvilită? Crezi?

  — Stăvilită – nu, limitată – da. Ar fi mai mulţi cei cu procese de conştiinţă.

  — Nu crezi că eşti prea optimistă?

  — S-ar putea. Un lucru ştiu: nu-i poţi cere omului dacă nu-i dai ceva-n schimb. Vorbim în abstract, la modul supoziţiei. În orice caz, dacă printre medici or exista milionari, să ştii că-mi sunt oricum mai decât responsabilii-milionari. În milionul doctorului, văd cadavrele pe care le-a disecat, nopţile pe care nu le-a dormit, sufletul care i-a stat la gură ca atâţia pacienţi să nu şi-l dea pe-al lor, un efort ne-ncetat de-a-nvăţa, de-a aplica, o muncă în care se macină trupul şi sufletul şi care-acoperă pe drept o parte din milionul acela, în milionul responsabilului şi-al altora, văd numai un animal viclean care stă la pândă cu guşa-nfoiată şi cu ceafa-ncordată, cu ochii micşoraţi şi cu urechea ciulită după pleaşcă, după tras pe sfoară, după pus călcâiul pe grumazul altuia şi lipsa totală de respect pentru cel care nu are – asta văd. Medicul e-o fiinţă necesară şi utilă. Chiar dacă e lacom fiindcă aşa-i e specia, fără el viaţa nu e-n siguranţă. Responsabilul şi insul oploşit în posturi, ca găina-n grămadă, este-o excrescenţă, un neg, un lipom. La modestele mele pretenţii, dac-aş avea două mii pe lună mai mult, cred că mi-aş lungi viaţa. N-ar mai trebui să fac slalomul pecuniar pe care-l fac, mai ales înaintea chenzinei. Să ştii că aşa cum trăiesc n-aş schimba însă viaţa mea pe-a nimănui. Trec prin viaţă cu gândul la nişte valori autentice şi