biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Arta conversatiei citeste romane online gratis PDf 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Arta conversatiei citeste romane online gratis PDf 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 ... 80 81 82 ... 142
Mergi la pagina:
nu la nişte „strasuri” sociale. Mă gândesc la meseria mea, la copiii mei, cum să fac nişte oameni din ei şi nu nişte pipiţe, mă gândesc la tainele şi la rosturile-adânci ale vieţii şi-ale lumii, trăiesc pentru a şti şi nu pentru a avea. „Unii oameni se conjugă cu verbul „a fi”, alţii cu „a avea”„, zicea Mama. Eu am ales definitiv pe a fi. Când Mama se uita câteodată pe fereastră, o-ntrebam: „La ce te uiţi, Mamă?”. „La vreme – cum trece; îi măsor pasul”; şi când spunea cuvintele astea, pe chipul ei apărea o expresie de-o linişte, de o-nţelegere şi de o-nţelepciune atemporală, vedeai întipărită pe chipul ei înţelegerea vieţii. Cel mai minunat dar pe care ni l-a dat natura e gândirea. Păcat că acordăm atât de puţin timp acestei esenţe a fiinţei noastre. Când înţelegi viaţa, rosturile ei adânci, parcă te-ai afla pe-o stâncă de-o înălţime incomensurabilă, de unde priveşti nu cu superioritate, ci cu linişte, acea linişte-n care toate vanităţile s-au stins. Mama a fost omul cel mai senin, cel mai profund pe care l-am cunoscut, şi să ştii că viaţa mi-a făcut parte ca-n apropierea mea, a sufletului meu, să fie oameni adevăraţi, care n-aveau, deci, nimic de-a face cu superficialitatea. Mi-aduc aminte de Bunică-mea. „Maică – am întrebat-o eu într-o zi, după ce murise Bunicul – Maică, spune când ţi-a fost dumitale cel mai greu în viaţă? afară de moartea feciorilor şi-a Taicăi”. „Când ne-au luat boii”. „Bine, dar vi-i luase şi-n timpul războiului…”. „Ni-i luase, maică, da' atunci era altceva. Când ne-au luat boii, am simţit că mi se rupe ceva aici (şi Bunica arăta cu mâna-n capul pieptului), atunci am ştiut că s-a schimbat lumea şi că vremea noastră s-a dus, a lu' bâtu-tău şi-a mea. Ne trecuse rândul”; şi când spunea cuvintele-astea, pe chipul Maicăi se citea expresia unei resemnări pornite din înţelegere. Pentru ea, boii erau elementul esenţial care lega sufletul ei de glie, simbolul întregii ei păreri despre lume. La doi ani după ce-i dusese-n Bărăgan, Bunicul a murit. S-a-ntors de la fermă, unde lucrau cu ziua, s-a spălat în mare grabă, s-a-mbrăcat cu ţoalele de moarte şi-a strigat-o pe Bunica: „Simină, aprinde-mi lumânarea că mor”. Şi a murit. Mama n-a reuşit să obţină autorizaţia de-a-l transporta-n satul lor; aveau domiciliu obligatoriu, vii sau morţi. L-au îngropat în cimitirul din satul vecin cu mărunta aşezare de chirpici încropită de cei cu domiciliu obligatoriu. În curtea Bunicii s-a strâns nu numai lumea din mărunta lor aşezare, venit fiecare cu scăunelul cu trei picioare, cu strachina, cu lingura şi cu bocceaua lui cu merinde de-acasă, dar şi lume multă din satul vecin, fiecare cu câte o boccea sau cu câte o traistă-n mână, afară de ce-adusese fiecare când venise cu lumânare la mort. De la oraş, venise nenea Daniel cu toţi ai lui şi cu Naşa-mare, cu bunică-sa, nenea Iancu Stein cu nevasta şi cu copiii. Eram cu toţii aşezaţi la mese joase ori improvizate din scânduri. Era o zi frumoasă de septembrie. Preotul terminase de binecuvântat bucatele şi se-aşezase şi el în capul unei mese improvizate. În momentul de linişte care se-aşternuse, când nimeni nu-ndrăznea încă nici să vorbească, nici să mănânce, am auzit deodată glasul Bunicii, care stătea-n picioare-n spatele preotului, un glas trist, dar limpede şi hotărât: „Vă mulţumesc, oameni buni, c-aţi venit. Să vă fie primit tot ce i-aţi adus de l-am îngropat şi pe el creştineşte, nu ca pe-un câine de pripas. Să vă fie primit!”. Apoi, fără nici o tranziţie, a luat o sticlă de rachiu şi-a-nceput să toarne mesenilor. Zadarnic am rugat-o pe Bunica să vină la noi, la oraş. Când ne-am despărţit, ne-a privit cu tristeţea ei înaltă şi senină şi ne-a spus ca să ne mângâie: „S-a dus la locul lui. Acum i-a fost rândul”. După moartea Bunicului, „reconsiderându-se” situaţia chiaburilor, li s-a dat voie se se-ntoarcă pe la casele lor. Bunica ne-a spus că până nu-mplineşte Bunicul şapte ani ea nu pleacă din Bărăgan, până ce nu-i putea dezgropa oasele şi nu i le putea duce la Cernaţi. Şapte ani a mai rămas Bunica-n Bărăgan. Muncea la fermă de dimineaţa până seara şi nu mânca decât buruieni; seara, se culca odată cu găinile ca să nu ardă lampa. Creştea câteva găini, un porc – şi vindea tot, dar absolut tot, ea trăind ca o schimnică. Vindea şi ce-i trimiteam noi: marmeladă, biscuiţi, zahăr, ulei – că şi noi de unde era să-i trimitem?! „Maică, ai să mori de foame”, i-a spus Mama, într-o zi, îngrijorată. „Am să mor când mi-o veni rândul, maică. Zilele omului de la Dumnezeu sunt lăsate”.

  După şapte ani, am înţeles de ce se pedepsea Bunica astfel: după şapte ani, şi-a cumpărat car cu boi, a dezgropat oasele Bunicului, le-a pus într-un sicriu, le-a urcat în car, şi-a pus într-o lădiţă puţinul ei avut – trei saci de făină pe care şi-o luase ani de zile de la gură şi-un sac de colaci alături cu sicriul – şi a pornit-o, într-o zi de septembrie, din inima Bărăganului spre Cernaţi. Pe unde trecea, bărbaţii se descopereau, femeile-şi făceau cruce, iar ea desfăcea sacul cu colaci mereu împrospătaţi şi zicea: „Luaţi, oameni buni. Să fie de sufletul robului lui Dumnezeu – Vasile”. Se oprea-n câte-un sat, păştea boii şi ruga câte-un gospodar s-o lase şi pe ea să frământe şi să coacă un cuptor de colaci de sufletul celui pe care-l ducea din străini la locul lui din neam de neam. O chemau oamenii la masa lor şi pe lângă colacii făcuţi de Bunica dădea fiecare câte ceva de sufletul morţilor lui şi toţi se uitau la Bunica şi ziceau: „Brava dumitale, dadă, că duci omul să hodinească la locul lui”. „Mi-o fi destul că doi feciori şi-un ginere sunt îngropaţi în ţară străină că, dac-aş fi ştiut unde să mă duc, mă duceam şi după oasele lor de le-aduceam. Ce să facem, dac-aşa au fost timpurile…”.

  Şapte zile au bătut drumurile oasele Bunicului până s-ajungă-n satul

1 ... 80 81 82 ... 142
Mergi la pagina:


Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾