lor. Mama şi cu mine îi aşteptam pe Bunicul şi pe Bunica, aşa cum ne spusese ea, într-o duminică, la biserică. Noi venisem de sâmbătă şi cu doi fini săpasem groapa la cimitir. Când s-a sfârşit slujba şi-am ieşit cu toţii din biserică, Bunica şedea-n tindă, iar carul cu boii-njugaţi, traşi la umbră, în marginea drumului. „Bine te-am găsit, părinte”, i-a zis Maica preotului şi i-a sărutat mâna. „Bine-ai venit, Simină”, a răspuns el şi-a dat cu tristeţe din cap. Mama şi cu mine i-am sărutat mâna Bunicii şi ne-am dat deoparte, fiindcă toată lumea din biserică se strânsese-n jurul ei. „Simină, Simină!”, ziceau femeile mai bătrâne, o sărutau şi-apoi plângeau, fără nici un sunet, cu mâna la gură. „Săru' mâna, naşă”, „săru' mâna, dadă”, ziceau altele mai tinere, şi-i sărutau mâna. „Părinte Vasile, să-i facem acuma slujba şi să-l ducem la loc”, a zis Bunica. Şase bărbaţi au adus sicriul în tindă, Mama şi cu mine am împărţit batiste şi lumânări. Am urcat din nou sicriul în car şi-am pornit-o spre cimitir. Bunica şi noi două mergeam în spatele carului, plângând tăcut trecutul, iar pe Bunicul doar ca pe o parte din trecut. La groapă, dintr-odată, la ultimele cuvinte ale preotului, toate femeile au început să se jelească. Toate jelaniile, dar absolut toate, povesteau viaţa Bunicului şi-a neamului său, apoi fiecare-şi povestea propria viaţă, rugându-l pe Bunicul să ducă veste celor duşi din neam de cele pe care le-ndurau cei de pe pământ. Mi-a atras atenţia un bocet domol, abia şoptit: „Vasile, Vasile, spune-i lu' Dumitru că ne-a luat şi locu' din deal, spune-i c-alde Ion şi-alde Gelu s-au dus, maică, la oraş, la fabrică, dup-o pâine şi ei, şi mie mi-a căzut gardu' şi n-are cin' să mi-l mai ridice şi mi-a mai murit şi porcu', vai şi-amar de sufletu' meu. Aşa e când nu mai e om la casă. Spune-i, Vasile, că nu mai am nici dinţi în gură. La ce-oi mai trăi pe pământu' ăsta?”. Şi la aceste ultime cuvinte, s-a uitat blând şi senin în ochii mei, cu nişte ochi albaştri, curaţi, cu-o privire nedumerită şi umilă. „Maică, maică – mi s-a adresat ea mie – multe mai are omul de pătimit pe pământu' ăsta! De ce-o fi având omul atâtea de pătimit?”… Şi iar s-a uitat în ochii mei, bătrâna aia din sat, pe care n-o ştiam, s-a uitat cu privirea-aceea albastră, orfană şi nedumerită.

  Noi am rămas până ce s-a azvârlit ultima lopată de pământ peste Bunicul. Bunica s-a uitat în pământul care pecetluia trecerea prin lume a Bunicului. „Te-am adus acasă, omule, acuma pot să-nchid ochii”. Maica a rămas în satul lor până la moarte. În casa lor se făcuse grădiniţă. I s-a dat şi ei o odăiţă, fosta bucătărie de vară şi grajdul, fiindcă la boi nu voia să renunţe. Erau mândria ei. „Nouă ani am muncit pe boii ăştia. Am plecat din sat cu camionul dar ne-am întors cu carul, ca nişte oameni aşezaţi, aşa, maică…”, îmi explica ea mie şi dădea din cap. În mişcarea aceea, pe care-o face atât de des ţăranul, mi se părea că văd înşirându-se-ntr-un lung cortegiu cel puţin două mii de ani de istorie scrisă şi, mai ales, nescrisă. Mişcarea aceea prin care ţăranul exprimă constatarea n-a fost înregistrată de nici un cronicar, de nici o carte de istorie, iar ea este mişcarea-cheie care, printr-o cinetică esenţială, de-o clipă, rezumă mii, milioane de file de istorie. Bunica muncea la gospodărie, la colectiv, „cu atelajul”, cum se spune, şi, cât o mai lăsau puterile, pe la plivit şi pe lângă casă, deşi avea vârsta de pensie şi-ar fi putut primi cei o sută cincizeci de lei pe lună. Muncea atât cât să aibă ce mânca. Îndată ce-şi termina treburile, stătea pe bancă, la poartă, cu trunchiul drept, cu picioarele strâns lipite, cu mâinile-n poală, ca ţăranul la fotograf. După ce Maica se-ntorsese-n sat, ne mutaserăm şi noi, Mama şi cu mine, într-o garsonieră dublă, în blocul de-alături. Tanti Surica Juster, mătuşa lui nenea Iancu Stein, ne luase-n spaţiul ei – asta, prima mişcare; apoi, trecuse contractul pe numele Mamei – a doua mişcare. Trebui' să-ţi spun că pentru „mişcările” astea, atât de puţine la număr, Mama şi nenea Iancu făcuseră băşici în tălpi. Surica, sărmana, avea o boală de circulaţie. Şase luni a fost paralizată de ambele picioare. Nenea Iancu îi angajase o infirmieră care nu făcea mai nimic, aşa că Mama-i dăduse papucii, şi noi două vedeam de Surica. Şase luni astea cât a trăit aşa, sărmana, mi s-au părut şase mii de ani. Ştiam că avea să moară-n curând şi-am fi vrut să facem orice ca viaţa să i se pară mai uşoară. Suporta cu-atâta răbdare, cu-atâta-nţelepciune şi cu-atâta resemnare boala că ţi se rupea şi mai rău sufletul de ea. O dată nu se plângea. De câte ori însă avea nevoie de ploscă, o podideau lacrimile. „De ce să mai trăiască un om dac-a ajuns în halul ăsta? Şi de ce să-l laşi să se chinuie fără nici o speranţă? Nu mai bine să-i faci o injecţie şi să nu mai sufere nici el, nici cei din jur? Mă gândesc la voi şi la biata Marioara, să fiţi sănătoase, ce are şi ea cu bietul taică-său, dar el cel puţin îi e tată, dar voi, săracele, de ce să pătimiţi cu mine? Pentru o nenorocită de cameră?! În fiecare seară, mă rog să mă strângă Dumnezeu mai repede, iar vouă să vă dea o viaţă uşoară şi când o să muriţi, asta peste o sută de ani, să muriţi sănătoase, nu ca mine!”. „Tanti Surica, zilele omului de la Dumnezeu sunt lăsate, şi bolile, şi necazurile şi bucuriile”, îi spunea Mama, cu vocea ei liniştitoare, şi-o mângâia pe frunte. Biata bătrână mişca din cap, semn că pricepea această raţiune mai presus de puterile omului, căreia de-i zici Dumnezeu, de-i zici soartă ori de-i zici natură tot atâta e. În ultimele două săptămâni de viaţă, perfect conştientă, tanti Surica a refuzat sa