mai mănânce. Mama i-a spus lui nenea Iancu, propunându-i să-i facă nişte perfuzii. „S-o lăsăm în pace. De ce să faci cu de-a sila un om să trăiască dacă lui i s-a urât, pe bună dreptate, să mai trăiască? Eu cred că-i mare păcat să prelungeşti viaţa unui cadavru”, a zis nenea Iancu. Surica s-a stins încet, cu pâlpâiri domoale. „Dumnezeu să aibă grijă de voi şi să vă răsplătească pentru cât bine mi-aţi făcut”. Astea i-au fost ultimele cuvinte.

  — Sărmana!

  — Din ziua când îl omorâseră legionarii pe Marcel, viaţa ei nu mai avusese nici un rost. Ca viaţa oricărei mame care n-are decât un singur copil şi care nu trăieşte decât pentru-acel copil şi prin el. Şi, totuşi, ca atâţia oameni simpli, care consideră viaţa un principiu sacru, Surica trăise mai departe fără să cârtească împotriva vieţii, fără să se lamenteze, plângând doar pe-ascuns, iar de faţă cu lumea, purtându-se ca toţi oamenii. Mergea zilnic la cimitir, la mormântul lui Marcel, lucra-n prăvălioara ei din Dudeşti, vorbea cu oamenii, se interesa de mersul lumii, deşi pentru ea totul era egal, umbla curată, îmbrăcată cuviincios, iar din ce câştiga dădea la nevoiaşi. Dădea bani, haine şi mai ales mâncare. Până ce-mbătrânise şi-şi făcea veacul mai mult pe la nenea Iancu şi pe la soră-sa, Matilda, la ea-n bucătărie nu se terminau oalele de pe plită. „De când nu mai e Marcel”, mi-a spus ea, într-o zi, „am trăit pentru că trebuie şi m-am gândit să fac bine, cât pot, ca să treacă vremea mai uşor şi ca să am şi eu un rost pe lume”. Să ai un rost pe lume… Să-ţi motivezi existenţa faţă de alţii, dar mai ales faţă de tine însuţi. Unui copil orfan gândul ăsta-i încolţeşte-n minte mai devreme decât copilului cu-amândoi părinţii. Deşi noi, Mama şi cu mine, eram devotate Suricăi şi n-arătam prin nici o vorbă, prin nici un gest ori măcar prin vreo privire cât eram de-mpovărate de biata ei viaţă, şi nici măcar între noi nu făceam vreo aluzie, moartea Suricăi mi s-a părut o dublă mântuire: pentru ea şi pentru noi. Dispariţia ei ne-aducea o dilatare a spaţiului şi-a timpului din jurul nostru şi din noi. Când vezi cât de adaptabil este omul, cât de cameleonic la bine şi la rău, oscilezi între două atitudini: să rămâi mut de admiraţie sau mut de groază în faţa acestei lipse de limite. Relativitatea mi se pare un lucru tulburător: să nu poţi stabili un criteriu absolut de judecată, independent de ce este la dreapta, la stânga, în faţă, în spate, în sus, în jos, un criteriu care să se poată dispensa de-un reper. Nimic nu este absolut bun sau absolut rău. După moartea Suricăi, viaţa noastră părea un paradis dacă o raportai la purgatoriul prin care trecusem. Paradisul ăsta îmi lăsa timp de gândit. Oricât de devotate-i fusesem noi Suricăi, eram sigură că şi-ar fi dorit ca ultima strângere de mână înainte de-a trece dincolo să fi fost a copilului ei sau măcar a cuiva apropiat, a unei rude de sânge. Gândul la viaţa ei mă tulbura, îmi dădea o spaimă a singurătăţii. Singurătatea mi se părea o vietate posacă şi vicleană care te pândeşte şi te-nhaţă cu mii de tentacule, înglobându-te, sugându-te într-o imensă masă vâscoasă, din care, apoi, nici viu nici mort, te proiectează pe-o pânză, vâscoasă şi-aceea, din care nu mai ai putere să te smulgi, rămânând acolo, muscă imensă şi goală, etalată pe pânza unui păianjen necruţător. Cred că şi-n sunetul Mamei bântuia, din când în când, spaima singurătăţii: aşa se-ntâmplă totdeauna când pleacă unul dintre noi, lăsând spaţiu şi timp în urma lui.

  În seara când s-au dat rezultatele de la admitere – admiterea la Facultate – stăteam la masă-n bucătărie, faţă-n faţă, Mama şi cu mine. „Dac-am să trăiesc să-ţi cresc şi copiii…”, a zis Mama, şi-n privirea ei mi s-a părut că se răsuceau două fire: al temerii şi-al speranţei. La o săptămână după examen, fetele din clasa noastră, cele care luaseră examenul de admitere, au hotărât să dea o petrecere, la Alina Gherghişan, care stătea-ntr-o vilă, cu o curte splendidă. Fiecare fată trebuia s-aducă un băiat şi s-aducă ceva de mâncare. Eu am dus cred cel mai mult de mâncare: trei zile am copt la saleuri şi la cornuleţe. În schimb, m-am dus fără nici un băiat. Eu n-aveam nici un „flirt”, n-aveam fraţi, iar singurii mei prieteni, Tudor şi Mihai Şerban, singurii pe care i-aş fi putut ruga să facă o seară pe cavalerii servanţi, nu-şi puteau supăra prietenele. Deşi nu pot spune c-aş fi rezemat zidurile la petrecere şi că n-aş fi dansat, m-am simţit totuşi singură-cuc. De fapt, cel mai mult am dansat cu „fraţii”, căci din penurie de „flirt” – ca şi mine – două fete şi-aduseseră fraţii. La patru dimineaţa, când s-a spart petrecerea, am fost condusă de-un frate şi de-o soră. Pe drum, îmi venea să râd. „Parcă sunt din Oastea Domnului”, îmi ziceam în gând, uitându-mă la Virginia Aznavurian şi la frate-său, negri-tăciune, cu un păr rebel şi creţ, cu guri mari, buzaţi, coroiaţi şi cu ochelari, două ciori vigilente care păzeau benevol o pasăre alburie, de care n-avea nici dracu' nevoie: aia eram eu.

  * „Cum a putut fi vreodată o vreme când să nu fi avut nimeni nevoie de tine? Azi, atâţia avem nevoie de tine, şi doctorul Şerban şi doctorul Murgu…”, se gândi Pavel şi se uită la Sânziana, pe faţa căreia se vedea ceva din zâmbetul pe jumătate pişicher, pe jumătate melancolic al tinerei domnişoare Hangan care, deşi demoralizată din „penurie de flirt”, avea destul umor ca să-şi analizeze situaţia şi starea de spirit.

  — Cred că la petrecerea-aceea am intrat în panică: să nu rămân fată bătrână.

  — La optsprezece ani…

  — La nouăsprezece! Vezi, fiecare fată care venise cu băiatul ei avea un aer de om împlinit, aşezat, ceva care te făcea să te gândeşti la un confort material şi moral. Atunci, am