început să-mi privesc „critic” viaţa: o-nţelegeam, o şi aprobam, dar ea trebuia schimbată. Eu, o copilă, iubisem un adult, respingând dragostea unui băiat de vârsta mea („Da, nene Daniel, aşa era!”). Venise timpul „să-mi găsesc” pe cineva potrivit cu vârsta mea şi nu doar pentru un amor juvenil, trecător, ci pe cineva cu care să mă mărit şi cu care să fac la iuţeală nişte copii, pe care să-l şi iubesc şi care să mă iubească, trebuie să-ţi spun! Eu nu voiam doar să mă „căpătuiesc”, eu voiam tot. Săraca de mine! În viaţa mea nu m-am simţit mai bătrână şi mai fără nici un Dumnezeu ca atunci. În această „dispoziţie de spirit” m-a aflat domnul Alexandru Bujor. Eram în vacanţă la mare, la Costineşti, la coana Leana, unde mergeam al cincilea an, într-o odăiţă cu pământ pe jos, dar curată şi cu pat bun, cu somieră, cu o „Răpire din serai” pluşată, pe-un perete (luată cu mari sacrificii de la vaporeni), cu un covor cu flori pe margini şi cu căprioară-n mijloc, pe peretele de care era lipit patul, „ca să nu tragă”; iar pe peretele de la răsărit, cu o aşa-zisă icoană, o poză de-alea-n culori de-ţi strepezeau dinţii, înrămată-n auriu, înfăţişând Sfânta Familie: un bărbat între două vârste, mai mult către a doua, cu barbă căruntă, îmbrăcat în ceva intermediar între fustă şi anteriu, cu aureolă portocalie, uitându-se cu-o privire miloagă la Sfânta Fecioară, dolofană, cârnă, cu bust opulent – pus în valoare de-un decolteu rotund – tricotând (aşa cum auzi!), calm, cu două andrele, ceva vişiniu, ţinând ordonat ghemele de lâniţă sau de alt produs într-un coşuleţ de nuiele, urmărind cu o privire ovină un başibuzuc ca de trei ani, umflat cu ţeava, tot numai cute, numai guşi, demn de mama lui, cu părţile ruşinoase acoperite pudic de-un scutec în triunghi, aşezat ca-n manualele de puericultură şi-nnodat cu fundiţă-n faţă. Mă aflam, deci, în decorul tipic al odăii bune tip-litoral. Mama urma să vină peste zece zile, după ce termina de făcut curăţenie mare în noua noastră locuinţă. Printre puţinele lucruri pe care mi le-am luat cu mine la Costineşti se afla şi-o copie bătută la maşină, împreună cu manuscrisul unui roman al lui Alexandru Bujor, Amiază. Alexandru Bujor stătea la Eforie, la hotel, şi urma să mă caute în primele zile, ca să-şi ia romanul pe care i-l bătuse Mama la maşină. În ultima clasă de liceu, printre lecturile obligatorii la literatură română avusesem şi romanul Arşiţă, de Alexandru Bujor.

  — Primul lui roman, nu?

  — Exact. Mama-i bătuse la maşină tot ce scrisese, îi citisem cărţile, îl admiram, dar nu-l văzusem niciodată, nici măcar în poză. Trecuseră patru zile de când mă aflam la Costineşti şi Alexandru Bujor nu se-arăta. Când plecam la plajă lăsam scris coanei Leana în ce punct puteam fi găsită: în dreapta chioşcului de răcoritoare, privind dinspre şosea. „Tot nu m-a căutat domnu-acela, coană Leană?”. „Tot nu te-a căutat!”. Simţeam cum m-apucau un fel de draci. Parcă eram la arest: afară de două-trei ore de plajă, nu-ndrăzneam să mă mişc de sub dudul din curtea coanei Leana. Două fete din curtea vecină, studente la franceză, cu care mergeam la plajă şi cărora le povestisem de ce stăteam ca un câine de pază, nemişcată sub dud, mă-ntrebau dimineaţa, când ne vedeam, şi seara, când ele se-ntorceau de la plimbare: „Ei, tot n-a venit Godot?”. A şaptea zi, mă hotărâsem să-l dau dracu' pe Godot şi să mă duc după amiază cu Anca şi cu Andreea, împreună cu un grup, la Mangalia. Începând „acţiunea” mea de emancipare anti-Godot, am stat la plajă în ziua-aceea, până la unu. Güzel, căţeaua coanei Leana, care dormea într-o gropineaţă sub gardul de merişor, a sărit în sus şi-mi făcea tot felul de manifestaţii de amor, de care trebuia să-mi apăr toaleta, una dintre cele trei pe care le-aveam cu totul şi cu totul. Parcă mă văd: fustă anti-jeg, că anti-jegul era ultima modă, şi o bluză foarte decoltată, gen maiou, din pepit roşu cu alb, închisă-n faţă cu şiret, făcute de Mama şi de mine cu trei zile-nainte de plecarea mea la mare. Luptându-mă cu Güzel, într-o lumină care-ţi lua şi ochii şi minţile, atâta era de albă şi de fierbinte, mi s-a părut că zăresc nişte picioare în continuarea celor două şezlonguri aşezate sub dud, cu faţa spre casă. Am încetinit pasul. Güzel, domolindu-şi elanul, mergea alături de mine, lingându-mi din când în când mâna. Eram la doi paşi în spatele şezlongurilor. „Ce n-aş da eu să mai pot avea o iluzie cât de firavă despre cineva sau despre ceva…”. Cuvintele parcă se prelingeau dintr-unul din şezlonguri, fără patetism, pline doar de părere de rău, rostite cu-o dicţie perfectă de-o voce joasă, de femeie. Eram acum la trei-patru metri distanţă de şezlonguri. Din lumina orbitoare sub care mă aflam, în umbra deasă a dudului, vedeam tremurat două forme alburii aşezate-n şezlonguri şi, la oarecare distanţă de ele, o masă pusă. „Bună ziua”, am zis eu şi m-am îndreptat spre casă cu Güzel alături. „Sunteţi cumva domnişoara Hangan?”, m-a oprit o voce bărbătească. M-am întors cu faţa şi-am răspuns „da”. Dintr-un şezlong, s-a ridicat o formă alburie şi s-a-ndreptat spre mine. „Eu sunt Alexandru Bujor”. În faţa mea se afla un bărbat înalt, suplu, îmbrăcat în nişte pantaloni decoloraţi, albaştri probabil la vremea lor, cu o cămaşă galbenă, cu vreo trei nasturi desfăcuţi, care lăsau să se vadă un piept păros. Mi-a-ntins mâna dreaptă, în timp ce cu stânga şi-a dus la gură o ţigară din care-a mai sorbit un fum înainte de-a-i da drumul în ţărână. Eu l-am lăsat o clipă cu mâna-ntinsă-n gol, până să-mi trec sacoşa-n care-aveam cearşaful de plajă, un prosop şi costumul de baie, până s-o trec din dreapta-n stânga, nemulţumind-o pe Güzel care dintr-odată s-a apucat să mârâie. În vreme asta, cu ochii micşoraţi de parcă s-ar fi uitat printr-o lentilă de bijutier, Alexandru Bujor mă cântărea cu-o privire rapidă în care mi s-a părut că zăresc o