licărire pe care nu ştiam cum s-o iau: îi plăceam sau îl amuzam cu stângăcia mea, în special în tandem cu Güzel. „Sânziana Hangan”, am zis eu, cu un glas care mi-a sunat şcolăreşte şi care, nu ştiu de ce, m-a indispus atât de rău de-mi venea să-mi trag palme. „Am venit după manuscris”. În timp ce-mi vorbea şi mă privea în ochi, cu ochii lui micşoraţi, de-un albastru-nchis, cu pleoapele trase-n jos, ca ai măştii tragediei, Alexandru Bujor scotea ceva dintr-un buzunar: un plic albastru pe care mi l-a-ntins. „Ce-i datoram doamnei Hangan”. „Mă aşteptaţi de mult?”. „De vreo oră”. „Îmi pare rău. Mama spusese că veniţi acum o săptămână, v-am aşteptat în fiecare zi”. „Am fost în Deltă. Ai mâncat?”. „Nu, mănânc aici la coana Leana”. „Te rog să mănânci cu noi”. M-am uitat întrebător. „Cu mine şi cu-o prietenă pe care-o duc cu maşina la Vama Veche. Ne-am înţeles cu coana Leana, cât ai lipsit dumneata, să ne facă un pui cu mujdei, o mămăligă, şi să ne dea şi-o sticlă de vin de la pivniţă. E bun vinul?”. „Nu ştiu. Noi nu bem vin”. „De ce?”. „Nu ne dă mâna”.

  Vorbisem pe-un ton cât se poate de neutru. Totuşi, am văzut din privirea lui că-i părea rău pentru-ntrebarea căreia nu-i bănuise-asemenea răspuns.

  „Mănânci cu noi, da?”. „Mulţumesc. Doar să las traista asta-n cameră”. Când m-am întors din casă, Alexandru Bujor nu se mai afla sub dud. Din şezlongul ei mă privea zâmbitor o cucoană cam de treizeci de ani – mi s-a părut mie – îmbrăcată în nişte pantaloni pescăreşti de-un albastru strălucitor, şi-ntr-o bluză de-o culoare stinsă, ceva între roz-veşted şi nisipiu. Părul tuns scurt, decolorat de soare, din care se detaşau câteva şuviţe mai deschise, îi venea bine la tenul bronzat, lucios şi fără nici un retuş de frumuseţe. Învăţată cu Mama, care nu se fardase şi nu se coafase niciodată, îmi plăceau – şi-mi plac şi azi – femeile nefardate şi care poartă pieptănături cât mai simple. Înainte ca eu s-apuc să spun vreun cuvânt, cucoana se ridicase-n picioare, făcuse un pas spre mine cu-o mână cordial întinsă. „Ileana Sachelarie”. „Sânziana Hangan”. „Ştiu, fata doamnei Smaranda Hangan. Doamna Hangan era cea mai frumoasă profesoară din liceul nostru”. „Aţi mai apucat-o pe Mama profesoară? De doisprezece ani nu mai este-n învăţământ: de la „Reformă”. Dumneavoastră sunteţi atât de tânără…”. „Am patruzeci şi unu de ani”. „Aş vrea s-arăt şi eu aşa la patruzeci de ani”, am zis eu, pe-un ton plin de admiraţie. „Am încercat şi eu pe cât s-a putut să nu pun la inimă”, a răspuns doamna Sachelarie, făcându-mi semn să ne-aşezăm în şezlonguri. „N-o mai văzusem pe doamna Hangan de când terminasem liceul. Ne-am mai întâlnit de-atunci… o dată-n '42, la Comisariatul militar, când am fost anunţate şi dânsa şi eu că ne muriseră bărbaţii pe front, şi altă dată… prin '50-'51, la editură, când ne dădea domnişoara Isacsohn de lucru şi doamnei Hangan şi mie. Pe doamna Hangan n-am avut-o profesoară, dar pe domnişoara Isacsohn – eu îi spun tot ca la şcoală – am avut-o profesoară de germană”. „Ruth?”. „Da, Ruth”. „Dumneavoastră lucraţi undeva, doamnă Sachelarie?”. „Nu sunt angajată nicăieri. Traduc, scriu, bat la maşină, o duc şi eu…”. „Şi v-ajunge?”. Întotdeauna am pus întrebări esenţiale – cum pune orice om pentru care aspectul material al existenţei are o foarte mare greutate – deşi bunele maniere spun că asemenea întrebări dovedesc lipsă de educaţie. „Când nu-mi ajunge, mai vând câte ceva”. „Bine că aveţi ce!”, am zis eu cu părerea de rău a celui care n-avusese niciodată ce vinde. „Am fost o fată săracă. Tata era încasator la „Salubritate”. Mama a murit când eu aveam şaisprezece ani. Cu chiu-cu-vai, am terminat liceul. A doua nevastă a tatei abia aştepta să mă vadă urnită din casă. Îi părea rău şi după aerul pe care-l respiram. Când am terminat liceul, n-aveam nici o speranţă să merg la Facultate şi nici Făt-Frumos nu se-arăta; se punea deci foarte acut problema pâinii. Cum eram subţirică, frumuşică, am ajuns la „Cărăbuş”„. „Ce făceaţi acolo?”. „Dădeam şi eu din fund ca toate celelalte, cântam câte un cupleţel, îmi terminam „programul”, îmi scoteam sulimanurile de pe faţă şi-o zbugheam spre mansarda de pe Schitu Măgureanu (unde-ajunsesem de când plecasem din Tei, de la tata), ca să scap atenţiei colegelor care mâncau (măcar din când în când – unele, altele – mereu) la „Capşa”, şi care mă socoteau o tâmpită că trăgeam mâţa de coadă cu bănuţii câştigaţi pe „artă”, în loc să răspund bileţelelor pe care le primeam din sală şi să-mi găsesc şi eu un „elefant”, că dacă-mi era să fac „pe sfânta, de ce dracu' nu mă făcusem croitoreasă, funcţionară, dactilografă?”, cum mă moraliza Lili, decana de vârstă şi de morală a fetelor din balet. La toate invitaţiile pe care, cu-atâta spirit colegial şi creştinesc, mi le lansau fetele, mă eschivam cum puteam. Într-o zi însă, Lili sărbătorindu-şi aniversarea la „Trocadero”, cu mare fast, a trebuit să mă duc. Pe vremea-aceea, Lili era-ntreţinută de-un mare avocat, aşa că nu era de mirare că (ea dând tonul în trupă) mai multe fete se „orientaseră” spre „justiţie”, acceptând „omagiile” unor avocaţi mai mari sau mai mărunţi. „Fetelor, v-aduc tot baroul de Ilfov! Acu' e-acu'! Vezi, sfântă Filoftio – asta eram eu – să vii îmbrăcată ca o mumie, nu cumva, dacă s-o uita vreunul la tine, să ghicească de ce sex eşti!”. Fiindcă hainele mele de-acasă erau tot dintr-alea din care nu se ghicea de ce sex sunt, am fost îmbrăcată de trupă într-o toaletă din garderoba teatrului, cea mai puţin „ca la revistă”, cu care la o adică s-ar fi putut îmbrăca şi-o cucoană mai excentrică. Lili m-a-nvârtit pe toate părţile, de parcă voia să mă cumpere, şi-a dat din cap aprobator. „Toate-ar fi bune dacă n-ai avea aeru-ăsta de pui căzut din cuib, privirea asta… amărâtă, miloagă. Stai dreaptă, scoate ţâţele-nainte şi spune-ţi mereu: Sunt frumoasă, sunt deşteaptă, unul nu merită nici